Pentru cititorul nefamiliarizat cu avangarda literară românească din anii ’30-’40, nume ca Sesto Pals sau Dolfi Trost ar putea să pară destul de exotice. Și chiar dacă a auzit de Gherasim Luca, e puțin probabil să fi aflat că în realitate acesta se numea Zolman (sau Salman) Locker. Pentru Michael Finkenthal, aceste nume, ca și cele ale lui Benjamin Fondane (B. Fundoianu), Zevedei Barbu sau Paul Păun nu mai au niciun fel de taine, autorul dedicându-și o parte consistentă a activității sale din ultimele decenii studiului avangardei literare și artistice românești. Stau mărturie numeroasele articole publicate în revistele Observator cultural și Apostrof, dar și cărțile dedicate lui Dolfi Trost, Barbu Zevedei sau Sesto Pals. Dintre scrierile sale apărute întâi în străinătate și traduse apoi în românește, cea dedicată lui Lev Șestov este o contribuție majoră la cunoașterea filosofului rus în România, fiind și una dintre cele mai bine închegate scrieri ale sale. Nu uit, desigur, nici Ispitele lui Emil Cioran, scrisă împreună cu William Kluback și tradusă la noi în 1999.
Noua carte a lui Michael Finkenthal Grupul Infra-Noir, o reuniune de singurătăți (Suprarealismul literar românesc, 1940-1947), publicată în acest an la Editura Tracus Arte, are meritul de a fi prima scriere mai amplă apărută la noi despre grupul Infra-Noir. O grupare literară despre care am putut citi până acum doar sporadic în cărțile dedicate avangardei românești din interbelic – nu că în străinătate ar fi prea multe de acest gen, excepție cartea din 2014 a lui Monique Yaari, ed., «Infra-noir», un et multiple: Un Groupe surréaliste entre Bucarest et Paris, 1945–1947.
Grupul Infra-Noir a fost mai mult o alăturare a unor destine artistice extrem de diferite, care s-au regăsit în încercarea de a închega, la București, o mișcare revoluționară a extremei avangarde. Mergând pe urmele lui André Breton, dar la 20 de ani după mișcarea inițiată de acesta, suprarealismul întârziat al celor cinci (al doilea val suprarealist) a fost o mișcare mai radicală decât cea formată în jurul revistei unu, a lui Sașa Pană, sau Alge, a lui Aurel Baranga, cu care unii dintre cei care urmau să formeze grupul Infra-Noir au și cochetat, de-altfel. Michael Finkenthal a dedicat membrilor acestui grup, format din Gherasim Luca, Gellu Naum, Dolfi Trost, Paul Păun și Virgil Teodorescu, numeroase articole între anii 2003-2021. Potrivit propriilor spuse, a ajuns la suprarealismul românesc din anii ’40 pornind de la Sesto Pals, autor evreu pe care practic l-a scos din uitare, îngrijind antologia Sesto Pals. Poezie avangardistă și alte poeme. 1930-1955. Cercetările sale privind grupul Infra-Noir, deși nu foarte precis structurate, au scos la lumină informații prețioase privind activitatea membrilor grupului, precum și numeroase documente, fie sub forma unor scrisori, fie a unor manuscrise conținând creații inedite, multe dintre ele provenind din arhiva Petre Solomon.
Grupul Infra-Noir a fost mai mult o alăturare a unor destine artistice extrem de diferite, care s-au regăsit în încercarea de a închega, la București, o mișcare revoluționară a extremei avangarde.
Dacă nu s-ar fi limitat la o simplă selecție a celor mai importante articole scrise despre grupul Infra-Noir (plus câteva dedicate lui Sesto Pals), cartea lui Michael Finkenthal s-ar fi putut constitui într-o adevărată istorie a unuia dintre cele mai importante momente ale avangardei românești, care încă nu a pătruns suficient în conștiința publică. Fizicianul stabilit în Israel avea toate calitățile să scrie istoria acestei mișcări, pe care o cunoaște în amănunțime. Publicase de-a lungul anilor rezultatul cercetărilor sale minuțioase prin arhive private, astfel că nu avea decât să toarne într-o formă nouă, unitară, tot materialul. Am fi avut astfel la dispoziție un studiu de sine stătător, care să prezinte acest al doilea val al fenomenului suprarealist într-un mod închegat – o piesă lipsă din tabloul literaturii române din secolul XX.
În introducerea sa, Michael Finkenthal încearcă să-și justifice demersul de a aduna între coperțile acestei cărți articolele pe care le-a dedicat de-a lungul timpului suprarealiștilor întârziați de la București: „La urma urmelor, întrebarea pe care mi-am pus-o mereu în decursul cercetărilor mele legate de subiectul abordat în acest volum era dacă suprarealismul românesc postbelic nu a reprezentat un fel de sincretism născut dintr-un dialog cu diverse grupuri mai mult sau mai puțin omogene, un super-égrégore sau mai degrabă un pseudomorfism al unui neo-gnosticism modern” (p. 19). Nu reușesc să-mi dau seama dacă această bază teoretică, destul de vagă, este suficientă pentru a da greutatea necesară unei cărți, care dorește să se aplece „asupra trăirii experienței suprarealiste mai degrabă decât asupra interpretărilor teoretice, critice, hermeneutice, filosofice sau psiho-sociale ale modernității extreme, cum le place unora să numească avangarda” (p. 18). Cert e că, pentru un cititor mai puțin avizat, care nu a urmărit cu foarte mare atenție fenomenul luat în discuție, cartea poate fi pe alocuri destul de dificil de parcurs, în absența unor repere istoriografice explicite.
Denumirea Infra-Noir, dată ulterior grupului suprarealist, nu are o carieră prea lungă în România, ea apărând în anii ’90 în spațiul anglo-saxon. Monique Yaari îi citează în cartea ei pe David Sylvester și Sarah Whitfield, care fac referire la „grupul suprarealist român Infra-noir” și expoziția colectivă din 1946; în anul următor au apărut mai multe opere colective semnate de întregul grup, precum și o serie de opt plachete în colecția suprarealistă Infra-Noir. În cartea lui Michael Finkenthal există o singură referire la geneza acestei denumiri date grupului; e vorba de textul-catalog L’Infra-noir: Préliminaires à une intervention sur-thaumaturgique dans la conquête du désirable,din1946, „al cărui titlu va conferi și numele sub care va fi cunoscut – în străinătate mai ales – grupul suprarealist de la București” (pp. 169-170). M-aș fi așteptat ca, în introducerea cărții, autorul să insiste asupra acestei denumiri, explicitându-i geneza. Dar modul în care a conceput cartea face ca ea să aibă numeroase neajunsuri, cel dintâi fiind lipsa de claritate, cititorul neavând la dispoziție suficiente informații pentru a plasa problematica grupului suprarealist Infra-Noir într-un context adecvat. E drept, articolele care alcătuiesc volumul au fost astfel selectate încât să pună în evidență evoluția ideilor grupului, inclusiv diferențele, uneori majore, dintre membrii săi, culminând cu momentul 1945-1947, perioadă în care s-au manifestat cu cea mai mare coerență. Cu toate acestea, cititorul nefamiliarizat cu istoria grupului nu are de unde să-și dea seama că cele două manifeste din 1945, „Critica mizeriei” și „Dialectique de la dialectique”, prezentate pe larg în carte, marchează de fapt afirmarea publică a membrilor grupării – și deci „actul de naștere” a suprarealismului întârziat românesc. Astfel de lacune, rezultate din modul în care a fost realizată selecția articolelor care compun volumul, fac ca adesea cititorul să nu aibă o imagine destul de clară asupra istoriei mișcării în sine, din această cauză fiind îngreunată și înțelegerea argumentației auctoriale.
O altă problemă pe care autorul o expediază cu destul de multă ușurință: multe dintre creațiile membrilor grupului (uneori colective) sunt în franceză, lucru care face dificilă sau chiar imposibilă încadrarea lor în literatura română. Ca o paranteză, autorii se adresau unei comunități suprarealiste internaționale, lucru afirmat în mod explicit în manifestul Dialectique de la dialectique (1945), scris de Luca și Trost („Nous nous adressons à nos amis surréalistes, dispersés dans le monde entier et comme dans les grands naufrages, nous leur indiquons notre position exacte, à 44°5’ de latitude nord, et 26° de longitude est”); în consecință, o bună parte a creațiilor suprarealiste din această perioadă sunt scrise în franceză (foarte bună observația autorului că Le Vampire passif al lui Gherasim Luca a fost scris inițial în românește, dar a fost publicat în franceză), cum sunt de exemplu majoritatea scrierilor lui Paul Păun, care și-a francizat ulterior numele în Paon.
Ar fi desigur absurd să fac un inventar al neajunsurilor unei ipotetice cărți, care nici măcar nu a stat în intențiile autorului. Dar nu pot să nu-mi exprim insatisfacția resimțită în fața unor goluri de informație de care autorul poate n-a fost conștient, sau nu a considerat necesară umplerea lor. Lucrul se datorează poate și faptului că toate aceste informații se regăsesc în alte lucrări de referință cu privire la gruparea Infra-Noir (cum ar fi cartea lui Monique Yaari, mai sus amintită), dar la acestea cititorul român nu are întotdeauna acces.
Ceea ce face din cartea lui Michael Finkenthal o contribuție valoroasă în efortul de a scoate la lumină aspectele mai puțin cunoscute ale generației de poeți suprarealiști din interbelic este reliefarea individualităților puternice, originale, care au alcătuit gruparea Infra-Noir. Desigur, dintre membrii acestui grup se detașează Gellu Naum, care și-a urmat cariera după 1947 în România, dar și Gherasim Luca, cel care, alături de Dolfi Trost, a emigrat, după venirea comuniștilor, în Israel, ajungând în cele din urmă în Franța. Trebuie spus și că, dintre membrii grupului, evoluția lui Gherasim Luca a fost cea mai originală, ajungând la apogeu în celebrele sale poeme „bâlbâite” și devenind cunoscut pentru publicul larg la sfârșitul anilor ’80, grație filmului-portret Comment s’en sortir sans sortir. Dar și ceilalți membri ai Infra-Noir au fost individualități bine conturate, pe care cartea lui Michael Finkenthal reușește să le pună în evidență printr-o multitudine de informații și documente inedite, justificând pe deplin sintagma din titlul cărții, „o reuniune de singurătăți” (împrumutat dintr-un interviu dat de Gherasim Luca în 1986). Cum rolul și influența grupării Infra-Noir asupra mediului literar din perioada interbelică și postbelică nu au fost încă suficient studiate, cartea lui Michael Finkenthal poate fi un instrument prețios pentru cercetătorii interesați de evoluția fenomenului literar românesc, care nu pot neglija faptul că o bună parte a creației lirice contemporane este îndatorată atât grupului Infra-Noir, cât și avangardei interbelice în general.
