Râdem, glumim, plângem… glumim?

Capacitatea unui scriitor de-a se dedubla denotă, în primul și în primul rând, o anume inteligență artistică, dar și o poftă cât se poate de sănătoasă a creației, iar Dan Sociu pare să fie de-a dreptul înfometat.

243 vizualizări
Citiți în 8 de minute
Dan Sociu, porc și sentimental, înțelept și rău, Polirom, 2021

În prefața volumului porc și sentimental, înțelept și rău, Dan Sociu afirmă: „îmi plac limitele, karatiștii zburători prin copaci și pe acoperișuri nu mă impresionează, doar cei supuși ca noi toți gravitației cînd știu să pară că aproape au scăpat de ea (ca salturile unui om în apă, un pic parcă zboară și totuși e tras mereu în jos)”. Într-adevăr, limitele pot da sens literaturii. Mulți poeți încearcă prea mult, considerând că ajung la un nivel poetic superior dacă se screm, căzând, în fapt, într-un penibil greu reconciliabil (arhicunoscute sunt în spațiul literar românesc autoproclamatele avataruri eminesciene). Capacitatea unui scriitor de-a se dedubla denotă, în primul și în primul rând, o anume inteligență artistică, dar și o poftă cât se poate de sănătoasă a creației, iar Dan Sociu pare să fie de-a dreptul înfometat.

Faptul că poetul începe să calce într-o direcție anume ține de domeniul evidenței. După cum spuneam într-o cronică anterioară (în Familia 7-8/2021), Sociu pare să se fi reinventat, vocea gravă, narco-psihotică din cărțile dintâi disipându-se treptat. Aș spune că, deși în 17 poezii, precedenta sa apariție editorială, poetul reușește să se desprindă în totalitate de începuturile sale literare, în porc și sentimental, înțelept și rău mici urme de trecut își fac simțită prezența. Tot cu poetul-ghiduș,         care sapă cu umor în semantică, avem și aici, însă un iz melancolic, subtil, tot pare să existe.

Primul poem ne introduce în atmosfera ludică: „la Galeria Națională de portrete/ i-o curatoră c-un cur cât un perete/ cînd trage o beșină/ portretele leșină”. Este clar că rolul aliterației este unul fundamental din punct de vedere stilistic, într-o poetică jucăușă, în care poetul pare că nu se ia în serios. Totuși, în chiar următorul poem, un strop de melancolie – asemeni puroiului dintr-o rană prost tratată: „ieșiserăm spre dimineață de la Veioze drogați/ eu, Dulămiță și Deoancă pe Dorobanți// era aprilie dar ger ca-n februarie/ tropăiam pe trotuare, aburi groși/ ieșeau din canale/ orele nopții intraseră-n fazele lor terminale// și era numai noi pe străzi/ și echipele de măturători chiori de somn/ și păsările își începuseră cîntările/ Bucureștiul încă nu se trezise poate dormea/ poate murise/ și eu cu Dulămiță și Deoancă pluteam/ undeva între realitate și vise// […] nu știu de unde-a ieșit, nu știu de unde-a venit/ poate era o parte din mințile noastre sparte/ materializată în realitate/ o bunică o bătrânică o femeie bătrână și mică/ […]/ viața grea și pensia puțină, ne-a vrăjit baba/ insomniacă/ ne-a amețit bătrâna vrăjitoare, ne-a băgat/ într-o stare necrofiliacă/ ne-a ținut în loc și a vărsat tot, ne-a blocat/ femeia ne-a manipulat/ fără finețe, ne-a exploatat la politețe// […] cu ochii ei înlăcrimați și mi-a șoptit/ printre dinții stricați:/ să te ferești băiete să te-ndrăgostești/ răsuflarea îi puțea a boală grea […]”. Dacă tot am vorbit despre limite, iată, primele două poeme ale cărții delimitează granițele stilistice, de la bufoneria semantică, la tonul grav, în continuare ludic în esența sa, dar afectat, căci în cel de al doilea poem se poate simți influența lui Baudelaire cel din ciclul Tablouri pariziene, dar și Bacovia din Plumb, mai ales ca stil, însă un Bacovia ajuns în pragul demenței, care râde isteric în salonul unui spital de nebuni în timp ce se joacă cu un trenuleț și strigă „CIU-CIUUU”. Între acești doi poli gravitează poezia lui Dan Sociu din porc și sentimental, înțelept și rău, căci totul este luat în glumă, totul trebuie luat în glumă, poetul trecând de la inocenta ghidușie, pentru care o iubită l-ar blagoslovi cu alintul de „porc”, la străfundurile interiorității și cele mai intense trăiri, expuse, însă, cu haz – fiecare poem având aceste două elemente, într-o mai mică sau mai mare măsură, după caz.

Nu prea sunt multe de explicat din punct de vedere conceptual, Dan Sociu propunând el însuși cadrul ideatic în prefața volumului: „[…] vocea mea e cea a omului mediu, a unui fel de mostră socială, bărbatul tipic bucureștean de 40 de ani, oarecum educat, dar nu intelectual, poate un proletar intelectual, căruia îi place și la mall, și la un joint cu băieții, senzualist, cum s-ar fi zis cândva, moștenitor al socialismului și al tranziției capitaliste, oleacă vulgărel în raport cu standardele ridicole de distincție, fără limbaj privat sau idiosincrazii extraordinare, comun deci, deși știe ce-i aia aliterație, totuși, porc și sentimental, înțelept și rău – dar mai sînt eu așa?”

Interesant pentru evoluția stilistică a poetului, noul volum al lui Dan Sociu este o lectură plăcută.

Radu (Dumitru) Bejan (n. 1996) este absolventul Facultății de Litere din Oradea, Specializarea română-engleză (Promoția 2018) și al Masteratului Literatură română – Relevanțe europene (2020).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Poezie. Și atât

Pe cât de entuziasmat am fost de debutul lui Ciprian Popescu de acum câțiva ani (Mile-End,

Fotbal și poezie

La doi ani distanță după și mână în mână cu Portret al artistului după moarte (apărut