În primăvara anului 2020, cînd Statele Unite se pregăteau să intre în carantină, iar Decameronul lui Boccaccio era expus la vedere pe rafturile librăriilor, romanciera Rivka Galchen contacta The New York Times Magazine cu propunerea de a publica o povestire cu trimitere la opera italianului despre carantina ciumei bubonice din Florența anului 1348. Editorilor revistei le-a venit astfel ideea de a publica un întreg număr de revistă în chip de nou Decameron, cu ficțiuni noi scrise chiar în timpul carantinei de Covid 19, și au început să contacteze prozatori răspîndiți pe tot globul. Numărul respectiv al revistei a apărut în vara lui 2020, odată cu noul val de răspîndire al virusului, „oferind încîntare și consolare în vremuri sumbre și nesigure”. După cum spune chiar prozatoarea Rivka Galchen, „cititul în vremuri dificile este un mod de-a înțelege astfel de vremuri și în egală măsură un mod de a le rezista.”
Cele douăzeci și nouă de proze scurte și foarte scurte sînt, cum se întîmplă de obicei, diverse ca ton, stilistică și abordare, și de toată mîna. O parte din acești prozatori sînt (aproape) necunoscuți la noi, alții au deja cărți traduse și în limba română: Margaret Atwood, Colm Toíbín, Tommy Orange, Paolo Giordano, Leïla Slimani, Laila Lalami, Liz Moore, Téa Obreht, Etgar Keret, Kamila Shamsie, Rachel Kushner, David Mitchell, Mia Couto, Uzodinma Iweala, John Wray și Edwidge Danticat.
Primul aspect interesant e faptul că trei prozatori s-au gîndit să scrie în cheie SF. Protagonistul lui Margaret Atwood este un extraterestru xenomorf guraliv și destul de impertinent, trimis pe Pămînt să ofere „ajutor intergalactic de criză” unor pămînteni aflați în carantină. Protagonista Monei Awad apelează la un cabinet de masaj de relaxare unde i se oferă și un tratament experimental de curățare a memoriei, astfel că se întoarce în deplină carantină fără amintirea virusului. Charles Yu scrie o proză experimentală în care pandemia este relatată alternativ de algoritmul de căutare Google (expunînd fricile, ignoranța și prostia umană) și de virusul însuși (pervers, crud și mortal). Pe o idee relativ asemănătoare, și la fel de experimental, scrie și Liz Moore care relatează cazul infectării unui bebeluș într-un stil birocratic-administrativ, enunțuri seci marcate ca întrebări, observații, dovezi și informații alternînd cu declarații, constatări, considerații și propuneri.
Trei prozatori abordează ideea dublului/avatarului/reîncarnării. Victor LaValle scrie despre relația dintre două femei rămase singurele locatare într-o clădire de apartamente; David Mitchell despre un deținut mutat singur într-o celulă de carantină; iar Téa Obreht despre o femeie locuind împreună cu o haită de cîini care nu par să fie tocmai patrupede. Tot în cheie fantastică scrie și Etgar Keret, a cărui schiță începe așa: „Trei zile după ce s-a ridicat carantina totală, a fost limpede pentru toată lumea că nimeni nu are de gînd să mai iasă din casă.”
Dintre toate povestirile, cea a lui David Mitchell și încă trei au propriu-zis umor. Protagonistul lui Colm Toíbín este un tip ale cărui gusturi literare, cinefile și muzicale nu se potrivesc cu ale partenerului său („El citea Harry Dodge, eu citeam David Lodge”), visînd la viața armonioasă a unor faimoase cupluri gay; în timp ce personajul lui John Wray este un tînăr barcelonez cam loser care-și închiriază cîinii ajutîndu-i, sub pretextul plimbării animalelor de companie, pe cei care vor să evite restricțiile de circulație.
Singura povestire care respectă convenția Decameronului este cea a lui Rachel Kushner: la un castel sînt invitați, pentru un fel de rezidență literară, o mînă de scriitori din toată lumea, care se trezesc astfel „blocați” din cauza carantinei și decid să-și petreacă timpul povestind fiecare cîte o întîmplare veselă sau cu final fericit, „o poveste care să nu fie despre boala, tristețea și moartea care afectau toată regiunea”. Astfel, o scriitoare naratoare protagonistă relatează povestea spusă de un scriitor norvegian nevorbitor de engleză, povestea lui, care se dovedește a fi o întîmplare biografică, fiind tradusă de soția sa, care se dovedește a fi chiar protagonista întîmplării. Suita delegărilor narative și identitatea personajelor este devoalată abia la final, iar situația protagonistei care-și traduce propria poveste narată de iubitul scriitor este o splendidă punere în abis a ficțiunii biografice. Această povestire, intitulată „Fata cu valiza mare și roșie”, este favorita mea din tot volumul și m-aș mira ca Rachel Kushner să nu lucreze as we speak la o carte întreagă folosind cadrul boccaccian al povestirilor în ramă din vremea carantinei.
