Simulări ale cosmogoniei în camera fără interior

O carte de poezie în care subiectul locutor – un next-level Rimbaud – își detonează cibernetic simțurile.

234 vizualizări
Citiți în 12 de minute
Vlad Beu, mamifere subatomice, Tracus Arte, București, 2022, 66 p.

Cu cât ne afundăm mai tare în secolul curent, cu atât devine mai evident aportul autorilor cu o altă formație decât cea literară la inovarea discursului poetic autohton. Poeți precum Dmitri Miticov, Dumitru Vlad sau Florentin Popa au făcut ravagii prin volume a căror miză conceptuală exploatează, în diferite grade și forme, un imaginar propriu științelor reale. Dar, deși paradigma acestui filon a prins rădăcini relativ repede în lirica noastră postdouămiistă, prea puțini newcomers au riscat să urmeze, cu notele particulare de rigoare, această direcție.

Tocmai din acest motiv surprinde extrem de plăcut placheta de debut a lui Vlad Beu. IT-st și rafinat cititor de literatură, autorul mamiferelor subatomice vine să ranforseze o estetică pe cât de nouă la noi, pe atât de șubredă, căci deocamdată prea timid & sacadat teoretizată. Vorbim de o poezie structural insolentă față de modelele poetice tradiționale, una care, înainte de a fi creată (generată?), pare să-și fi optimizat parametrii în funcție de posibilitățile dimensiunii virtuale în raport cu emoțiile umane. Expresia poetică, livrată algoritmic, este aici supusă unei strânse concordanțe dintre memoria naturală și cea artificială, coagulând un tip de abstracțiune tributar percepției hibride. Grila ei de interpretare vine, desigur, cu un nou set de concepte.

În primul rând, mamiferele subatomice abundă în asamblaje abisale dependente de factorul entropic: „începem acel cucubau între cel mai părinte/ și cel mai copil abandonat/ într-o superpoziție levitez clipa gard în gard cu prăbușirea” (cu un cui mai aproape de tine). Experiența trip-ului, atât de vizitată de noile generații de poeți, fluctuează datorită gradelor haosului Marii Creații reflectate în cotidian. Demiurgul-programator, cel care supraveghează – ori chiar orchestrează – introspecția, are un „comportament” vădit straniu, căci, deși prezent prin filtrare stilistică, rămâne indiferent la consecințe: „am înfundat la repezeală pansamente în rană/ ca un criminal care face neglijent curățenie/ la locul faptei” (am simțit opusul realității sub piele). Altoirea tehnologică a traumei însumează, de fapt, gesturi de integrare a glitch-urilor în inflexiunile istoriei personale pentru o mai atentă dirijare a fluxului prezentului.

Vorbim de o poezie structural insolentă față de modelele poetice tradiționale, una care, înainte de a fi creată (generată?), pare să-și fi optimizat parametrii în funcție de posibilitățile dimensiunii virtuale în raport cu emoțiile umane.

Pe urmă, în strânsă legătură cu entropia sistemului de biografeme al acestei poezii identificăm tendința de reciclare a sinelui prin restartare într-o fază inferioară, funcție acționată direct de resorturile nostalgiei: „mă întorc în materie primă/ înapoi în accelerat/ între blocuri, în cartiere, în betoane// în partea neîncepută a realității” (mă întorc în partea neîncepută a realității). Anulând câteva concatenări pe axa temporală, Vlad se repoziționează, modular, în diferite momente din trecut, din al căror unghi fundăturile actuale capătă ramificații viabile. Astfel îi ies poetului, corelativ, excepționale mini-radiografii ale tranziției postdecembriste, așa cum se întâmplă în poemul insectar de vibrații, dar și în alte texte-cheie unde instantaneele copilăriei (post)comuniste clipocesc ca niște pop-up-uri.

Dar nu doar timpul cade victimă simulărilor poetico-informatice, ci și coordonatele spațiale. Laitmotivul „camera fără interior”, în care se activează toți stimulii ontologici ai eului („eram un bloc de piatră decuplat/ de camera mea fără interior/ urcat în marfarul de oameni/ acceleratul satu mare-bucurești”, mă întorc în partea neîncepută a realității), comprimă în sine o întreagă cosmogonie fragmentată, derulată în loop-uri: „ecrane albastre, siguranțe sărite/ panică în corporația creației” (la început (nu) a fost cartierul), „ca o cameră fără interior/ dintr-un joc video/ poarta logică nu permite accesul” (la început (nu) a fost cartierul). Subsecvent, are loc, firește, (auto)geneza propriei (id)entități, unul dintre animalele subatomice prinse în „algoritmi nomazi/ subponderali în căutarea/ unei camere în căutarea/ unui interior” (sunt tot acolo). Putem spune că poezia lui Vlad Beu se înfățișează ca un joc video cu input neurologic și output metafizic: „cu neuronii brambura în rețea/ sinapsele în disonanțe/ termin un nivel nou/ la final un premiu simpatic:/ în locul în care aveam inima/ acum sunt desenate flori” (matrioșka sacilor cu vlazi).

Nu în ultimul rând, poetul uzitează de un tip de ludic transumanist („aș vrea să primesc o notificare de fiecare dată/ când te gândești la mine”, ochii panterelor; „mă întrebi cum merge treaba la interior […] îți trimit emoticoane/ un poo zâmbitor pe un rând/ un steag pe următorul// și mâine aceeași zi”, exteriorul e țiplă), lansând aceste pastile în chip de repausuri în procesul căutării particulei lipsă din explicarea științifică a facerii lumii.

Una peste alta, Vlad lasă impresia că ar cunoaște, intuitiv, ingredientele unui Big Bang cibernetic, executând cu ele necontenit permutări valid(abil)e: „o combinație corectă a parametrilor/ o să ne înalțe din eprubetă […] am aruncat din balon variabilele grele” (grămada de feluri de-a spune), „în urnă doar numerele mele rătăcite/ în jurul unui soare consumat” (micro-ancoră abandonată în larg), „sau poate/ printr-o explicație la îndemână trăim/ revolta fecundă a probabilităților minore” (antiparticula lui dumnezeu). Practic, această conștiință poetică gonește după raporturi de șansă tributare probabilisticii & entropiei – de ce viața a luat-o pe un făgaș și nu pe un altul, de ce a activat un anume tablou și a ocolit altele. E interesată bunăoară de subterfugiile mecanismului uman de luare de decizii pe baza unei sume de percepții particulare. „[Î]nspre cea mai luxuriantă/ siberie adânc în junglă/ pitit/ cu ochelarii reglați la rezoluția/ realității// aștept întrebările!” strigă poetul în boschetăreli existențiale, gata să intercepteze semanteme stranii din lumi paralele.

Animalele subatomice par a fi reprezentanții generației Y luați la un loc, cei care, născuți în cei mai crunți ani de comunism, locuiau în camere fără interior, alias fără intimitate; subatomice – pentru că maturizarea acestor primi mileniali a coincis cu delegarea identității lor în social media (memoria adultului e new memory, citim printre rândurile unui poem din carte), unde viețuiesc contrași în pixeli, în dimensiuni, deci, minuscule: „în// provizoratul unui trup/ înmugurește intuiția prototipului/ a versiunii prime/ a microbului plasat în soare/ la prizat realități” (dumnezei din carbon sau siliciu). În contextul prizării poetice a tranziției, merită citite în contrast poemele decembrie optzeci și șase (secvență din trecutul comunist; „mama îngenunchează […] lovește franzela de beton […] piatră lovind piatră […] încearcă să o scoată afară pentru cină”) și orgie să fie (colaj al grotescului consumerist/capitalist; „sunt tipul/ contactless// dezastrul îl fac des/ abstract virtual/ deloc ostil/ cu inima ușoară/ pe chill”), așezate unul după altul deloc întâmplător.

O carte de poezie în care subiectul locutor – un next-level Rimbaud – își detonează cibernetic simțurile, chiar și pe cele probabile („să joc riscant zic/ îmi folosesc toate punctele de bonificație/ și detonez/ ceva ce nu a fost vreodată al meu/ suprasimțul, ultimul nivel”), nu poate fi decât una fermecătoare. Îndrăznesc să pariez pe Vlad Beu fără să clipesc.

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar și redactor de carte. A absolvit Literele orădene. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. Din 2019, doctor în litere (coord.: Al. Cistelecan, UMFST Târgu Mureș). Autor a cinci volume de poezii (patru în română, unul în maghiară). A tradus texte din peste șaizeci de autori, publicându-le în reviste, antologii respectiv volume individuale. A susținut lecturi publice atât în țară, cât și în orașe din Ungaria, Anglia, Germania, Belgia, Scoția, Lituania și Polonia. Poemele lui pot fi citite în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, suedeză, polonă, greacă și hindi.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Corporalități afective

Multe discuții indigeste (și inutile) au hăituit discursul criticii autohtone atunci când ele au avut ca

Noua smerenie

Proaspăt absolvent al rezidenței literare online „Qpoem”, Vlad Mușat își marca în 2020 debutul editorial cu