/

Enigmatica sirenă a lui Nicolae Prelipceanu

funa máro e o carte de poezie proaspătă, vie, de actualitate, deopotrivă elegiacă, sceptică, viguroasă în registru civic, inteligentă și fermecătoare, adică adevărată.

253 vizualizări
Citiți în 12 de minute

Un nou volum de poezii  al/ale lui Nicolae Prelipceanu este, neîndoios, prilej de bucurie pentru cititorul dedat plăcerii de a reîntâlni un poet ale cărui apariții de sub tipar (și nu doar cele poetice) i-au adus (cititorului) de fiecare dată satisfacția unei admirabile întâlniri cu certitudinea valorii literare și cu exprimarea unei conștiințe morale mereu atente la ,,spectacolul” omenescului, adesea și omenesc-prea-omenescului. Noua carte de versuri se intitulează funa máro și a apărut la Editura Cartea Românească. Titlul, sunt sigur, provoacă: ce va fi însemnând funa máro? Dacă poetul e pe-aproape în carne și oase, îl poți întreba – cum am făcut și eu. Răspunsul său e să te trimită la pagina 103. Atât, restul te privește. Să vedem ce e la 103 (volumul are 109 de pagini): ,,a fost o sirenă pe un perete demult/ o chemare târzie și fără ecou/ căci sufletul nostru era/ vai de mine/ mai nou// am râs noi atunci de sirena aceea/ din sulina altor vremi/ funa máro strigam/ tu de cine te temi// însă ea/ nu se temea/ și se estompa/ umbra ei/ iar apoi/ după ea/ chiar și noi”. E vorba, deci, de o sirenă pe un perete din Sulina altor vremi, chemările ei încă de atunci păreau târzii pentru ,,sufletul nou” care reacționează eminescian (pentru marele romantic sirena era pădurea: ,,Șuieram l-a ei chemare/ Și-am ieșit în câmp râzând”), estomparea ei a lăsat doar un nume, al cărui mister remanent e nedezlegat nici la vârsta și mai târzie (când ,,totul e târziu”) a poetului. Nu o sirenă ,,de-adevăratelea”, ci numele ei – nu trandafirul, ci numele trandafirului. E un mod de a sugera (marca Prelipceanu) că poezia își certifică realitatea tocmai prin remanența chemării sale, răspunsurile în timp la chemările ei constituind, în fapt, devenirea  ca operă, ipostazele unei iluzii devenite, paradoxal, o realitate care te ține sub ascultare și care, singură, dă verticalitate bietului om trecător. Nu o poți trata cu un refuz pe care partea lucidă a ființei simte că e cazul să îl impună, căci ea este cea care hotărăște evenimentul despărțirii. 

 În volumul de față, autorul e nevoit să consemneze situația: penultima parte se intitulează ultimele credeam iar ultima se cheamă după „ultimele credeam” și tocmai aici își are locul enigmatica – for ever – sirena funa máro, ca într-o eternă revenire.

Nu vreo înfiorare pasageră urnește poemul, ci emoția intelectuală a unei idei, a unei cugetări încărcate de tensiunea unei contradicții, a unui paradox, a unui oximoron, faptul biografic sau detaliul din imediat fiind astfel absorbite și metamorfozate în elemente ale ecuației poetice.

Poezia lui Nicolae Prelipceanu este una exclusiv monologală, în ciuda aparentului dialog cu cititorul pe care poetul îl cultivă, încercând să-i dea acestuia impresia unui parteneriat în decelarea sensurilor: ,,vi se pare că ăsta e un text vesel?/ mie nu” sau: ,,spuneți-mi:/ tot vi se mai pare un text vesel?/ întreb pentru ultima oară/ și nu mai aștept niciun răspuns/ pentru că-l știu”, v. text vesel despre o lume tristă/ sau/ visul unei dimineți de toamnă; fără emfază, fără retorică, cu un simț al ironiei și al autoironie mereu gata să sancționeze locurile comune ale limbii, chiar purtând cu ele un război continuu, poetul își tratează cu discreție melancoliile, neliniștile, emoțiile rememorării, punând în față un scepticism fără odihnă, dar cumva condescendent cu mereu evidenta ruminare a lumii lăuntrice şi a celei din afară. Nu vreo înfiorare pasageră urnește poemul, ci emoția intelectuală a unei idei, a unei cugetări încărcate de tensiunea unei contradicții, a unui paradox, a unui oximoron, faptul biografic sau detaliul din imediat fiind astfel absorbite și metamorfozate în elemente ale ecuației poetice.

Mașina de uitat (1990), Binemuritorul (1996), antologia Ce-ai făcut în noaptea Sfântului Bartolomeu? (1999), Un teatru de altă natură (2006), La pierderea speranţei (2012) sunt volumele care l-au propulsat pe autorul lor în rândul celor mai importanți și originali poeți contemporani, urmarea fiind obținerea Premiului Național ,,Mihai Eminescu” (2012).

Poetul Prelipceanu nu e un  egocentric şi un egolatru, halucinat de propria-i stare şi de angoasele personale. Nu puţine texte fac raport asupra răului social, mizeriei politice, toxicităţii istoriei imediate sau a celei mai lungi, având pasaje de pamflet civic, ca să zic aşa. Examenul metafizic al cangrenării fiinţei alternează cu „studiul”, liric, fireşte, al etnopsihologiei române, dacă nu e prea prețios spus. Când e să încadreze peisajul socio-uman, poetul are răbdare textuală, elocvenţă şi inventivitate descriptivă în zona „trash”-ului, descompunerii, imundului. Ca ins „vaccinat împotriva nemuririi”, poetul Prelipceanu a dobândit imunitate împotriva virusului-timp şi învinge oboseala de-a fi.

Ceea ce observam într-o cronică la unul dintre volumele amintite rămâne valabil și pentru noua carte de versuri a sa. Lucrurile grave se spun într-un stil de badinaj, cu delicateţe şi cu delicatese lingvistice, păstrându-se însă o limpezime, o puritate şi o consistenţă a(le) emoţiei şi a(le) reflecţiei care fac din lectura poemelor sale o autentică petrecere intelectuală şi, desigur, poetică.  Pretutindeni vei întâlni în desenul textului său motive, citate, interpretări şi reconsiderări ale unor sintagme celebre, populare ori livreşti, administrative sau de registru lexical nobil, într-o libertate a discursului dătătoare de farmec şi deliciu. Ceea ce ţi-e dat a citi este doar vârful strălucitor al unui aisberg plutind, în adânc, pe o „enciclopedie a nimicului care se extinde enorm”, pe o masă de informaţie existenţială şi culturală aflată, precum cosmosul, într-o expansiune de necontrolat, „de neatins, de neatins”: „şi această enciclopedie a nimicului se extinde enorm/ ia forme aberante fără sfârşit încât îţi vine să zici că e însuşi universul cel himeric/ din degetul lui mic/ iată toate aceste contururi de animale mici mijlocii şi mari/ blânde şi crude toate din aceeaşi matrice în fond/ vâslind prin aerul care nu are nimic altceva de făcut decât să le dea la o parte/ şi să se închidă la loc în urma lor şi a mea” (din la „epitaf general”).

În poemul-portret un poet bătrân Nicolae Prelipceanu exersează elegia vârstei, a treia, cum se zice îndeobște; ,,un poet bătrân nu mai face doi bani/ a încetat să mai scrie întruna sigur de el/ i s-au rărit cuvintele ca și părul/ dar tot mai încearcă să țină pasul cu sine însuși/ cel din anii tinereții/ mai merge la iași urcă pe copou/ să se uite degeaba la teiul lui eminescu/ și gâfâie mai tare decât altădată urcând/ că aici nu-i marea egee nici mediterana/ unde mai înaintează cu oarecare ușurință/ dar nici acolo ca altădată de la doi mai la vama veche/ lumea nu-l mai observă și bine face/ altul la rând i se strigă/ atunci când încearcă să se strecoare printre cei vii// un poet bătrân e un nimeni care mai crede că este/ o amintire din propria lui preistorie/ un fel de făt nenăscut fantomatic/ o liniște-n juru-i se-așterne/ iar el prostul nu știe s-o prețuiască// un poet bătrân/ ce mai/ o umbră a cuiva undeva/ unde alții iau forme vii de scurtă actualitate/ un poet bătrân/ rușinos nu-i așa să te ocupi de poezie/ în loc de bani și afaceri/ și chiar de politică// pleacă de-aici/ înapoiatule// am plecat”. Probabil a ajuns tocmai la Sulina la zidul sirenei pentru o nouă întâlnire.

funa máro e o carte de poezie proaspătă, vie, de actualitate, deopotrivă elegiacă, sceptică, viguroasă în registru civic, inteligentă și fermecătoare, adică adevărată.

Ioan Moldovan este poet, eseist, fost redactor-șef și apoi director al revistei „Familia”, seria a V-a (1990-2020). S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al ASPRO și al PEN-Clubului Român.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poeți în cărți”

Perturbarea colectivă

Anul trecut, poetul V. Leac a proiectat, coordonat și editat o antologie, o antologie a prezentului,

O antologie de laureat

Colecția ,,Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie MIHAI EMINESCU” a editurii Rocart se întregește cu