/

Privire dinspre mări și oceane

Pentru că întotdeauna am simțit atracția mării și a oceanului, în mod curent mă opresc atent la pasajele descriptive în care aceste vaste întinderi de apă sărată se alătură experiențelor protagoniștilor câte unui roman.

101 vizualizări
Citiți în 16 de minute

Se întâmplă nu de puține ori să mă ajungă nostalgia mării, întotdeauna asociată cu libertatea vacanțelor sau cu febra câte unei reuniuni profesionale, desfășurate într-o localitate litorală,  cu imaginea necuprinsului, cu zgomotul valurilor care însoțesc momentele de conversație, relaxare, lectură, visare, cu înotul lejer, cu răcoarea apei contrastând cu fierbințeala nisipului de pe plajă sau cu vântul aspru al mărilor fără litoral. Mă rog, amintirile înșiruite așa dau un tablou destul de patetic experiențelor mele nautice, dar în realitate proximitatea unei asemenea întinderi de apă invită pe oricine la reflecție și, posibil, „la o călătorie imaginară”, cum sugerează Gaston Bachelard (Bachelard, 1995: 150) când afirmă că, în general, „apa este pentru atâtea suflete elementul melancolic prin excelență”, elementul care „melancolizează” (104). Eu am avut norocul și bucuria să văd câteva mări, unele chiar de mai multe ori și din mai multe țări – bunăoară, Marea Baltică, situată în nord-estul Europei, care, datorită suprafeței ei de 420 de mii de kilometri pătrați, mi-a oferit ocazia de a o admira de pe țărmurile Danemarcei, Estoniei, Finlandei (chiar în timpul nopților albe!), Poloniei, Suediei, Letoniei, Rusiei. Pentru că întotdeauna am simțit atracția mării și a oceanului (am apucat să admir Atlanticul din Figueira da Foz, Portugalia, și din Boca Raton, Florida, și să privesc Pacificul din San Diego, California), în mod curent, mă opresc atent la pasajele descriptive în care aceste vaste întinderi de apă sărată se alătură experiențelor protagoniștilor câte unui roman, completându-le evoluția narativă fără să îi transforme în oceanografi sau acvanauți, eliberându-le, într-un fel aparte, energiile latente ale propriului psihism acvatic, adică acel imbold de a participa „la realitatea acvatică a naturii” (Bachelard, 1995: 10), asemenea bătrânului Santiago care mi-a ocupat copilăria atâția ani.

Impactul depărtărilor

Se pare că marea și oceanul fac parte nu doar din „problemele globale ale omenirii” (Băcescu, 1980: 10), ci și din mediul de glisare al multor personaje de roman, desemnate de autorii lor să se alăture fizic spațiului pelagic, fluid, imposibil de stăpânit sau de cucerit, pentru care schimbarea reprezintă însăși natura și caracterul său definitoriu (vezi Trubridge, 2016: 7); este un spațiu al separării dar și al învăluirii totale, tridimensionale, a oricărei vietăți, sau intenții de viață, un magnetism inexplicabil care face ca la bătrânețe, unii oameni să se hotărască să trăiască lângă mare, să se uite „la flux și reflux sau la spuma care clipocește pe plajă”, să însoțească „cu privirea brizanții și poate, dincolo de toate astea”, să audă „valurile oceanice ale timpului, iar în imensitatea care li se desfășoară aluziv în față găsesc o anume consolare pentru viețile lor mărunte și pentru iminenta lor mortalitate” (Barnes, 2018: 206).

Este un fapt admis în unanimitate că apa este originea formelor de viață, că din totdeauna marea și oceanul au exercitat „o deosebită atracție asupra oamenilor”, fiind considerate „tărâmuri ale tainei” (Marinescu, 2017: 35),  spații nomadice, gata să se deschidă aventurii, necunoscutului, meditației, așa cum i se înfățișează protagonistei din Istoria apelor (2020), Signe, în timp ce își conduce ambarcațiunea sa, Albastru: în apele Mării Nordului: „Când marea este nemișcată și reflectă cerul astfel, aș putea fi oriunde pe glob, deoarece nu există nici un indiciu nici pe mare și nici pe cer care să îmi spună că mă aflu pe Marea Nordului, supafaţa este la fel cu cea din Pacific, un ocean este un ocean până când te duci sub suprafața apei, până când vedeți anumite specii, fundul apei, adâncimile și înălțimile, care îi conferă fiecărei mări caracteristicile definitorii (…). Suprafața mării reprezintă raiul pentru lumea de jos, deasupra munților înalți și deasupra văilor adânci, și pentru miile de ființe pe care nu le-am văzut niciodată (…); în jur este numai apă, orizont, cer, și singurul lucru pe care îl am este această barcă” (Lunde, 2020: 178).

Narativizarea peisajelor nautice introduce constant ideea importanței mării/oceanului în procesul evolutiv al umanității „prin navigație și artă, civilizație, contacte, schimburi între popoare” (Marinescu, 2017: 35), devenind, în același timp un vector de influențare a ambiției individuale, a dorinței firești de a răspunde unor provocări neobișnuite, venite din partea acestor mereu schimbătoare suprafețe, care simbolizează necunoscutul, care dăruiesc „povești înainte de a dărui vise” și care „povestesc depărtarea” (Bachelard, 1995: 173), generând experiențe inedite, așa cum le simte Smilla: „o călătorie pe mare înseamnă o aventură. Această idee nu are nici o legătură cu realitatea. Călătoria pe mare reprezintă  o mişcare care seamănă mai mult cu starea pe loc (…). Un vapor pare să stea pe loc, pare să fie o platformă de oţel, fixată deasupra unui abis de apă mişcătoare, dar totuşi neschimbat; o platformă încadrată de un orizont circular fix şi expusă rigorilor reci şi cenuşii ale iernii. Cutremurat de efortul monoton al maşinilor, vaporul pare să icnească în zadar, stând pe loc” (Hoeg, 1997: 247).

Efectul imensității

Bachelard e convins că „apa dăruiește vieții un elan inepuizabil” (Bachelard, 1995: 15) pentru că reprezintă „un tip de destin, esențial, care metamorfozează întruna substanța ființei” (10) prin dinamismul și perpetua mișcare a suprafeței lichide, capabilă să conecteze, în final, toate țărmurile într-un proiect natural, universal la care asistăm fără vreo posibilitate de intervenție, doar cu sentimentul participării noastre interioare la secretele învelite în acest spațiu de confluență, asemenea domnișoarei Lily Bart, aflată pe puntea Sabrinei în croaziera ei pe Coasta Azur: „ea se aplecă peste bord să se delecteze în voie cu spectacolul din faţă. Ţărm şi mare erau scăldate deopotrivă în lumina pură a unui soare nestânjenit nici măcar în principiu de nori. Dantela de spumă de la baza ţărmului contrasta puternic cu roşul valurilor; iar din verdele cenuşiu al eucalipţilor şi măslinilor de pe ţărm se iţeau elegante vile şi hoteluri; în fine, un fundal de munţi goi, creionaţi cu minuţie, tremura în intensitatea pală a luminii” (Wharton, 1982: 195-6).

Mările și oceanele sunt entități considerate la fel de necunoscute omului precum stelele sau galaxiile universului nostru, deși se află aproape de noi, de „spațiul nostru intim”, în atmosfera planetară, ca un loc al „unor lucruri, fantezii sumbre și secrete ascunse în adâncuri” (vezi Trubridge, 2016: 21); sunt necunoscutele care invită la visare, meditație, incită imaginația și răsfață simțurile printr-un spectacol inedit, așa cum constată Juan în călătoria sa spre țărmul californian: „litoralul oferea un decor mai romantic decât erai îndreptățit să te aștepț (…). Promontorii colțuroase își împingeau stâncile impetuoase într-o mare dulce ca laptele, dar infinit mai frumoasă – o mare de mătase, albastră și sclipitoare, încrețită de parcă briza ar fi avut o unealtă de cizelat între degetele ei, cu care zgâria suprafața de safir, în timp ce zbura de colo-colo. Și oriunde sărea fluxul peste o stâncă pitită, țâșneau flori albe din marea albastră, sus, sus, ca niște garoafe de zăpadă, întinzându-se și topindu-se într-o priveliște înspumată. Păreau atât de puternice aceste scânteietoare flori ale mării, încât te cuprindea mirarea când descopereai cât de firești erau, cât de efemeră le era viața” (Linklater, 1969: 445).

Chiar dacă personajele își recunosc teama „în fața nepătrunsei măreții a mărilor și valurilor” (Retinschi, 1988: 23), ele nu ezită să se aventureze în încercarea de a-i cuprinde imensitatea, de a o „traversa conceptual, dacă nu chiar geografic” (vezi Trubridge, 2016: 48), de a coborî cumva la o scară umană acest spațiu al tenebrelor, printr-un efort menit să reducă distanța dintre indivizi și dimensiunea abisală, deseori văzută ca „subconștientul nostru planetar, păstrător al atâtor secrete în adâncurile sale” (76); este genul de exerciții cotidiene prin care David speră să ajungă la înțelegerea și apropierea acestui mediu lichid, misterios și, mai tot timpul, ostil: „Ieșeam singur în larg, îi spuneam Annei  [soțíei] că merg la pescuit (…). După ce legam barca la chei, obișnuiam să stau pe plajă, cu picioarele în apă, al cărei nivel creștea, încet și nestăvilit, și mă gândeam doar la asta. Sarea este moarte. Marea asta este moartea. Marea se ridică și își răspândește sarea peste tot” (Lunde, 2021: 84).

Când aleg decorul și implicarea mărilor sau a oceanelor în traseul progresiv al personajelor lor, autorii le îndeamnă și le susțin în provocările și incursiunile lor nautice fără însă a le transforma  în clasicii eroi ai mărilor, care „se întorc întotdeauna de departe, într-un dincolo și nu vorbesc niciodată despre țărm” (Bachelard, 1995: 247); în schimb, le facilitează, ca în cazul lui Signe, elaborarea unei reprezentări personalizate a oceanului planetar folosindu-și imaginația, intelectul puterea de percepție, de observație a realității infinite: „văd cum marea strălucitoare se contopește cu cerul, soarele a răsărit în curând în spatele meu, peste munții din est, continui să navighez departe, în larg, așteptând vântul (..) care, cu siguranță,  îmi va veni în ajutor” (Lunde, 2021: 98).

Referințe

Bachelard, Gaston, 1995 (1942), Apa și visele. Eseu despre imaginația materiei, București: Editura Univers (trad. Irina Mavrodin)

Barnes, Julian, 2018, Singura poveste, București: Nemira (trad.  Radu Paraschivescu)

Băcescu, Mihai, 1980, Viitorul mărilor și al oceanelor, București: Editura Academiei R.S.R.

Hoeg, Peter, 1997 (1992), Cum simte domnişoara Smilla zăpada, Bucureşti: Editura Univers (trad. Valeriu Munteanu)

Linklater, Eric, 1969, Juan în America, București: Editura pentru Literatură Universală (trad. Dan A. Lăzărescu)

Lunde, Maja, 2021 (2017), Istoria apelor, București:Humanitas: Fiction (trad. Ivona Berceanu)

Marinescu, Alexandru, 2017, Odiseea căpitanului Cousteau, Iași: Polirom

Retinschi, Alexandru, 1988, Fascinația și comorile mărilor, București: Editura Albatros

Trubridge, Sam, 2016, „On Sea/At Sea – An Introduction”, în A Journal of Performing Arts, nr. 2, vol. 21, pp. 1-81

Wharton, Edith, 1982 (1905), Casa veseliei, Iaşi: Editura Junimea (trad. Liviu Marinescu)

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Rubrici”

Amintiri din comunism

În ultimele luni, la imprinturile Grupului Editorial Art au apărut mai multe cărți scrise de autoare