„Scriitor matur, cu experiență deja consacrată în genuri multiple – poezie, roman sau eseistică literară –, Horia Corcheș revine cu un volum în care ficțiunea autobiografică se întâlnește fertil cu moduri narative contemporane. Volumul e emoționant prin montajul memoriei afective și problematizant prin lipsa de încrâncenare anticomunistă (incursiunea în anii ’80-’90 conține o privire echilibrată ideologic asupra epocii, nu o denunță, nici nu o idilizează). Cartea este extrem de actuală și prin surprinderea deopotrivă empatică și critică a masculinității angoasate. Memoria caldă a familiei, trecutul recent ca totalitate socială difuză, iubiri dezamăgitoare, fapte și fantasme erotice. Sunt sigur că, prin toate acestea, vocea narativă a lui Horia Corcheș își va găsi rolul și locul în istoria literaturii române contemporane.” (Claudiu Turcuș)
„Nostalgia, sentimentalismul și candoarea tutelează volumul lui Horia Corcheș. Dar nici funcționalitatea narativă nu este previzibilă, nici imaginarul nu este deloc tipic. În prima parte, rememorarea copilăriei din anii ’80 se înstrăinează de seria inflaționistă de autoficțiuni «roz»/«negre» consacrate vieții în comunism pentru a facilita reflectarea unor medii sociale – ale așa-numitului «proletariat îmburghezit» – pe cât de definitorii pentru epocă, pe atât de puțin explorate. Intrigile erotice din a doua secțiune, plasate în perioada posttranziției, evită clasicele scenarii ale dezabuzării zgomotos-autenticiste și dau seama de o anesteziere sentimentală epidemică, întinsă din săli profesorale în birouri corporatiste, din capitală în provincie, din urbanul care-și trăiește vanitos occidentalizarea până în zona precariatului rural sau de periferie.” (Cosmin Borza)
Un tren fără o oră precisă de sosire
(fragment)
Bunicul avea cap mare, avea braţe mari, avea palme mari, avea picioare mari. La el totul era mare în casa noastră, în care totul era mic. Dar şi înainte le avea tot mari, înainte de a se muta în casa noastră, când încă nu era nimic, când lumea încă nu se născuse pentru mine, fiindcă nici eu nu mă născusem încă pentru ea. Pe vremea aceea bunicul era tot mare şi nu-l ştiu nici măcar din vreo fotografie mic. Istoria lui începe vag, prin tinereţea lui, când era holtei în Maramureş, în satul Remetea, unde s-a născut. Eu cred că el n-a avut copilărie, căci nimeni nu mi-a povestit-o sau cel puţin nu-mi aduc aminte şi dacă nu mi-o amintesc înseamnă că n-a fost. Eu asta cred, o credeam încă de când eram copil şi mă duceam la meditaţii, la orele de matematică din cartierul Grigorescu, unde stăteau doar oamenii bogaţi, medicii şi universitarii şi scriitorii, aşa credeam eu, fiindcă scriitorii sunt nişte oameni importanţi, de vreme ce apar în manualele şcolare, şi pot să dea naştere lumilor care nu există, pentru că, de fapt, nu există nimic, decât povestea asta a mea, copilul care trece pe strada Vlahuţă, imaginându-şi că e un actor într-un film pe care undeva, într-o altă galaxie, nişte uriaşi cu vieţi infinit de lungi îl urmăresc cu atenţie.
Nu ştiu decât din cărţi cum veneau atunci oamenii de la ţară la oraş. Ce era oraşul atunci pentru oameni ca bunicul, ca bunica? Cum ajungea o femeie dintr-un sat din judeţul Cluj să întâlnească un bărbat dintr-un sat din Maramureş? Bunicul şi bunica trăiseră în Remetea, unde avuseseră şi slujitoare, sau poate doar bunicul, când fusese el mic, avusese slujitoare, angajată de străbunicii mei, despre care nu ştiu nimic, o slujitoare din satul Coaş, în care am fost cândva, străbătând uliţe de lut, şi am intrat într-o casă sărăcăcioasă, tot din lut, în care locuia femeia asta. Sau poate n-am fost niciodată acolo, ci doar mi-a jucat memoria o festă, pentru a acoperi un gol, aşa cum uneori, trecând timpul, pentru a ne justifica rămânerea într-un sentiment, proiectăm asupra istoriei lui tot felul de semnificaţii care nu fac corp comun cu evenimentele din care e alcătuită această istorie.
Bunicul pe cal roib, trecând pe uliţele satului, îmbrăcat în uniformă de militar, bunica în centrul unei gospodării prospere, opărind o găină cu piele galbenă, proaspăt jumulită, bunicul în luptă, pe front, conducând un mic grup de soldaţi, bunica învăţătoare, îndrumându-i pe copii să scrie pe litere cuvântul d-o-p şi apoi amuzându-se că aceştia citesc, dintr-o suflare, stupuş. Toate acestea au existat sau doar se amestecă fabulos în mintea mea, fragmente reale şi fragmente imaginare, plutind în nedeterminare? A existat însă cu siguranţă, pentru că asta ţin minte ca şi cum ar fi fost ieri, bunicul acela mare, cu părul alb pieptănat pe spate, cu pielea uscată şi încreţită, sub care muşchii se atrofiaseră, lăsând la vedere oasele grele, dense, mari şi ele, ca de cal, bunicul care redimensiona prin prezenţa lui totul, ca un uriaş în ţara liliputanilor, pe care l-am învins aparent când era legat cu sforile bolii de pat şi doar noi, furnicile din jurul lui, puteam să-i dăm din generozitate şi iubire libertatea de a merge la baie, de a se spăla, de a se îmbrăca.
