/

Interzis minorilor

Filmul reține atenția atât prin referințele la istoria „pornografică” a României, la persecuția evreilor și a țiganilor (în definitiv, crima colectivă are mereu ceva obscen, pornografic), cât și prin revolta fariseică a unor părinți nemulțumiți de ceea ce o profesoară de istorie face în intimitate.

198 vizualizări
Citiți în 6 de minute
Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (regia: Radu Jude, 2021)

Numele lui Radu Jude nu este necunoscut publicului român. După experiența de lucru în echipa lui Costa-Gavras (Amen, 2002) și a lui Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu, 2005), Jude și-a câștigat notorietatea rapid, meritându-și din plin succesul. Scurtmetrajul Lampa cu căciulă (2006) a fost premiat la festivalurile de la Sundance, San Francisco, Los Angeles, Hamburg, Bilbao, Triste, Montpellier, Aspen, Bruxelles, Cracovia, Valencia, Uppsala și multe altele, la filmul său de debut. I-au urmat Cea mai fericită fată din lume (2009, câștigător la Festivalurile de Film de la Berlin, Sofia, București și selectat la festivalul de la Cannes), Toată lumea din familia noastră (2012, premiat la Sarajevo și Namur). Odată cu Aferim! (2015), Jude câștigă Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor la cea de-a 65-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Berlin.

Lungmetrajul „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” (subintitulat „Schiță pentru un film popular”) interoghează, până la un punct, efectele pe care urmările acțiunilor din spațiul privat le au asupra imaginii persoanei. Intriga filmului este încărcarea unui clip porno de amatori pe un site specializat. Filmul are structura unei schiţe şi e gândit să pară nefinisat. Finalul rămâne deschis; în definitiv, impresia de „schiță” este menținută și prin faptul că sunt trei finaluri (cel de-al treilea, cel mai dur, dar și cel mai straniu, poate fi respins de privitor, care ar putea opta pentru oricare dintre celelalte două). Ceea ce regizorul exprimă vehement este ideea de „schiţă”, pusă în relație cu sintagma „film popular”, un film care să fie acceptat de un public larg, nespecializat.

Filmul are mai multe straturi, care funcţionează şi pentru cineva care nu este neapărat interesat de cinema ca artă (așa cum mărturisește Radu Jude, într-un interviu dat în Observator cultural).

Lungmetrajul „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” (subintitulat „Schiță pentru un film popular”) interoghează, până la un punct, efectele pe care urmările acțiunilor din spațiul privat le au asupra imaginii persoanei. Intriga filmului este încărcarea unui clip porno de amatori pe un site specializat. Filmul are structura unei schiţe şi e gândit să pară nefinisat. Finalul rămâne deschis; în definitiv, impresia de „schiță” este menținută și prin faptul că sunt trei finaluri (cel de-al treilea, cel mai dur, dar și cel mai straniu, poate fi respins de privitor, care ar putea opta pentru oricare dintre celelalte două). Ceea ce regizorul exprimă vehement este ideea de „schiţă”, pusă în relație cu sintagma „film popular”, un film care să fie acceptat de un public larg, nespecializat. Filmul are mai multe straturi, care funcţionează şi pentru cineva care nu este neapărat interesat de cinema ca artă (așa cum mărturisește Radu Jude, într-un interviu dat în Observator cultural).

Pentru că, de câțiva ani buni, stau în zona Colentina – Obor, am recunoscut șantierul de la Doamna Ghica, zgomotul tramvaiului care taie Bucureștiul, forfota străzii, până și librăria de cartier care apare într-o secvență, piața, „lumea-kitsch” remarcabil surprinsă de Jude în mișcarea sa inerentă. Sunt multe scene memorabile: de la tipul în maiou alb și șlapi, ce coboară greoi, timp de aproape un minut dintr-un SUV enorm, parcat pe trecerea de pietoni la completul de judecată constituit ad-hoc pentru profesoară. Filmul reține atenția atât prin referințele la istoria „pornografică” a României, la persecuția evreilor și a țiganilor (în definitiv, crima colectivă are mereu ceva obscen, pornografic), cât și prin revolta fariseică a unor părinți nemulțumiți de ceea ce o profesoară de istorie face în intimitate.

Filmul invită la o „lectură” pe mai multe paliere: antropologică, socio-culturală, istorică. Sunt legate foarte fin, dar precis multe interogații (retorice) despre libertățile individuale, binomul spațiu privat – spațiu public, degringoladă socială, ipocrizie, carnavalesc urban, apetență pentru a-l desființa pe celălalt, de aceea finalul filmului uzurpă orice judecată morală, dinamitând scenariul mental pe care publicul și-l poate configura.

IRINA-ROXANA GEORGESCU (n. 1986) a absolvit Facultatea de Litere (specializarea română – franceză) a Universității București în 2008 şi a urmat masteratul de teorie literară şi literatură comparată (2010). A devenit doctor în filologie (2016) al aceleiași Universități, cu o teză despre influența criticii occidentale asupra criticii literare postbelice româneşti (1960-1980), sub coordonarea acad. prof. dr. Mircea Martin. În perioada 2010-2014, a condus seminare de teoria literaturii, comparatism şi idei literare, dar şi cursuri practice de tehnica lecturii la Universitatea din Bucureşti. A fost redactor de limba franceză la revista de studii literare şi culturale Euresis – Cahiers roumains d’études littéraires et culturelles(2009-2013). Începând din octombrie 2018, este asistent asociat la Literele bucureştene.Face parte din proiectul de educație media a Centrului pentru Jurnalism Independent. Publică poezie şi studii literare în diverse reviste de cultură din ţară şi din străinătate. Volumul de debut în limba română – Noţiuni elementare (Cartea Românească, 2018) – a fost nominalizat la Gala Tinerilor Scriitori (ediţia 2019) şi la Gala Premiilor Observator cultural (ediţia 2019). A debutat în limba franceză cu volumul de poezii Intervalle ouvert, apărut la editura L’Harmattan (Paris, 2017), în curs de apariţie în limba spaniolă.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Arte”

Familii fericite?

Filmul lui Ricardo Trogi juxtapune deliciile libertății și presiunea performanței, cu toate gradele sale, de la

Madame Claude

Sylvie Verheyde aduce în atenția publicului una dintre figurile paradoxale ale Franței anilor ’60: Madame Claude,