Dan C. Mihăilescu și teritoriile pasiunii

Dacă în urmă cu un deceniu nota că românii n-au încotro și trebuie să se afirme numai prin eșec, via Cioran, astăzi, DCM grăiește cu vocea celui „încenușat”, proiectat în agapé și iubirea dantescă. Cărțile recente preiau argumentele lui Ioan Alexandru, poetul care, în fața inamicilor și a celorlalți, replica: „ce-mi puteți face, dacă vă iubesc?”

726 vizualizări
Citiți în 13 de minute

Printre carențele deceniilor postceaușiste se numără și uitarea, aproape spontană, a ceea ce ne umple de încântare. Adeseori exasperează felul cum scriitorii pot suplimenta doza de neamintire. Mai ales ei, care n-ar trebui să lase deoparte nimic din achizițiile vieții. Ca și cum toți ar îmbrățișa brusc o stare de indistincție. Între dorință și umoare, între admirație și calomniere, între, la urma urmelor, atașament și ură. Așa se face că ne-au rămas puțini intelectuali ce pot concilia, transfigurându-le, spațiul intim – dopat cu orgoliu – și cel public – al idiosincraziilor. Fără a fi nicidecum intenții, amprentele unor asemenea indivizi preiau nuanțe terapeutice.

Ființe care, de la un punct încolo, devin stări de spirit pentru ceilalți. Nu altfel este Dan C. Mihăilescu. Singurul critic care a venit în fața cititorului cu defectele la vedere și care, astfel expus, a pozitivat imperfecțiunea în notă a unicității. Adânciți în fotolii, adversarii cei mai vocali au demonstrat că sunt catastrofali când vorbesc în public. DCM a spart baloanele de heliu stilistic în fața (tele)spectatorilor și a făcut din recenzii un bliț-spectacol critic. O artă miniaturală. Cât de degradat este mediul cultural actual și cât de răsturnate se află valorile se măsoară și prin rapiditatea cu care uităm personalități ca Dan C. Mihăilescu. Ca și cum l-am înlocui a doua zi…

Moștenind oricare parte a vieții literare, cititorii ascultă sau îl citesc pe DCM ca pe o senzație a zilei. De când problemele de sănătate l-au ținut deoparte, uitarea s-a amestecat cu ignoranța colectivă. Nu știu alții cum sunt, dar mie-mi lipsește Dan C. Mihăilescu. Recenziile lui au totdeauna mozaicuri în care splendoarea banalului și precipitarea aparentă a intonației alcătuiesc o năzdrăvănie intelectuală a spontaneității. În scris, el e neconcesiv chiar și în anecdotică.

Memorabil îmi rămâne Impasul înainte, textul ce deschidea Plăcerile vinovate (2018), unde amintește despre cele patru ieșiri din moarte… și despre faptul că volumul n-ar fi totuși o apariție postumă… Nădăjduiesc că, între timp, suferințele s-au risipit. Puținătatea aparițiilor publice sau din reviste ale criticului nu netezesc speranțele cititorilor. Dar să ne mulțumim și cu rarele aprinderi publicistice. Ele certifică focul viu.

Revenind la volumele recente semnate de DCM, observ că ele reiau angoasele, alături de seninătăți, fără a le bruia. Înainte de toate, cauza e nedefinirea proiectelor editoriale. Cele dedicate lui Caragiale, Cioran și Generației ‘27, în principal. Sigur, a publicat cărți despre toate, însă nu cum și-ar fi dorit. Demonul publicistic, cum spuneam și în altă parte, a deturnat destui critici în ultimele decenii. Între răspunsurile dinamice oferite lui Daniel Cristea-Enache (prinse în Cartea ca destin, 2013), fatalitatea retrospectivei stătea în fruntea răului românesc. Așa credea DCM. atunci.

Dan C. Mihăilescu

Dar i-a rămas intactă nostalgia fantazării; cum ar fi să trăiască în timpul lui Alexandru cel Bun, ca plăieș, sau ca pescar, pictor de biserici ori apicultor sub Ștefan cel Mare… Dar și, la fel de neîngăduitor, se arată față de noile generații, mai ales când urechează douămiiștii, considerați „cinici, pragmatici, negociabili și adaptabili, gata să intre pe prima țeavă de pistol care vi se oferă, întru atingerea țintelor strategice”. Mă miră încă lipsa de reacție a scriitorilor tineri la caracterizarea de mai sus – înfrățită mai degrabă cu etichetele politicienilor. Din păcate, nu-l pot contrazice pe critic; poate doar să așez câteva linii de pauză dedicate oneștilor și echidistanților din generație (e drept, puțini). Răspunsurile trimise mai tânărului confrate (datate, multe, 2011) au vigoare și combativitate. Mircea Cărtărescu salvează generația, iar demni de dispreț ar fi, după DCM, cei ce afirmă că, în 1990, nu am ieșit din bolșevism, ci dintr-un „capitalism de stat”. Ideile rămân valabile și astăzi, doar că ele sunt golite de agresivitate critică.

Dacă în urmă cu un deceniu nota că românii n-au încotro și trebuie să se afirme numai prin eșec, via Cioran, astăzi, DCM grăiește cu vocea celui „încenușat”, proiectat în agapé și iubirea dantescă. Cărțile recente preiau argumentele lui Ioan Alexandru, poetul care, în fața inamicilor și a celorlalți, replica: „ce-mi puteți face, dacă vă iubesc?”

Cu polaritățile relativizate, dar nu mai puțin reale, DCM scrie cu gândul la fericirea ca absență a suferinței, pentru că silogismul lui Aristotel cântărește altfel prezența a ceea ce numim, cu trepidații ignorate, fericire. Miezurile din Plăcerile vinovate șidin Podul cu vechituri au temeiurile consolidate pe aceste precizări revelatorii. Ca paseist „impenitent”, criticul idealizează retroactiv cum s-ar răstigni în propria biografie. Dar o face cu inocența disciplinată a pacientului tragic ce fuge de smintire.

Cu orice preț ar strânge, ca într-un ghem, neplăcerile vechi și noi, DCM își însumează nimicniciile ca prințul întors de pe tărâmurile întunecate. Pare prea mult? Aruncați o privire în textele confesive ale criticilor noștri. Și-o să vedeți cum nimeni nu mărșăluiește empatic cu sensibilitățile. În cultura română, imaginea din oglindă și cea publică ale criticului seamănă cu figura încercănată a celui ce vrea să pară inexpugnabil, neatins de cuvinte și zvonistică, situat deasupra pactizărilor reconfortante. Cinic. O statuie grăind ca un oracol. Care expune, fără așteptări solidare, adevărurile sticloase.

Înrudit cu ascetul, influencer-ul cultural și istoricul literar eliberat de obligații, Dan C. Mihăilescu dezbate arta cu înțelepciunea celui trezit din pasiune și mai pasional.  

Lucrurile nu stau cu adevărat diferit nici astăzi, chiar dacă mediile de socializare au așezat destule șerbeturi pre limba criticilor, mai interesați de concesii decât de distanțările supraviețuitoare. DCM arată în Plăcerile vinovate și Podul cu vechituri tocmai chipul unui fost inconturnabil. Trezit de ample procese simplificate de boală, fervoarea lui demonizează vârstele și scrisul carnalității. Euforizează, în schimb, viziunile complezenței esențiale, exigența virilă din revelație.

De bună seamă că e trist să citești cărțile lui de-acum știind condiția în care le scrie. Și totuși, nu lipsesc umorul, nici reglajele intime, la vedere acum. Destule texte pot fi cataloage proustiene, altele, colecții de senzorialități. Așa cum arareori, foarte puțini critici români sunt în stare să scrie. Majoritatea neavând talent literar, nici organ metafizic; doar goarne seci, ori căzături pe țambal.

Fără colocvialitate, DCM nu poate respira, nici în scris. Confesiunile și gesticulația din Plăceri vinovate șiactualizările din Podul cu vechituri au, toate, câte o venă umflată de fatalitate și nostalgie. Așa cum se întâmplă, cred, cu toți scriitorii printr-o dezordine pervertită. Condiția ar fi să se privească în urmă cu onestitate: dinspre narcisism spre revelația bătrâneții justițiare.

„Mă agăț de mine ca de unica realitate sigură”, mărturisește în Confirmări. Da, sună ca un vers profetic. Ca un verdict apoteotic. Tocmai de aceea, Podul cu vechituri poartă pecetea unei contagioase libromanii. Jubilațiile revizitărilor se deplasează din prezentul golit de sens în vulnerabilitățile arheofilului. Cel din urmă poate discerne moralizator, cedează amintirii fabulosul și dispută actualitatea indigestă. Refugiat în relecturile crepusculare, criticul reafirmă întâietatea memorialisticii; exagerează voit, firește, cu scopul de-a magnetiza cititorul în paginile lumii de altădată, în care interbelicii și urmașii dintâi evocă amicițiile providențiale, admirația idilică, verticalitatea umană și strălucirile culturii în genere. Toate cărțile emblematice scoase din raftul interior și recitite în Podul cu vechituri, indiferent de nume și tematică, dezbat formele de fericire ale cititorului DCM. Iată adevărata lui vocație, elanul ascuns în responsabilitățile zilei.

Citim în volumele lui Dan C. Mihăilescu colecțiile senzorialităților neîmblânzite la timp, descoperim coerenta fragilitate a lecturii și scrisului. Amețitoarele vătămări ale ideilor amânate de urgența prezentului. Înrudit cu ascetul, influencer-ul cultural și istoricul literar eliberat de obligații, Dan C. Mihăilescu dezbate arta cu înțelepciunea celui trezit din pasiune și mai pasional. Chiar dacă mulți o simt, doar Dan C. Mihăilescu dovedește, dintre contemporani, că te poți reîndrăgosti de literatură oricât ai urî promisiunile ei.

Între constrângerile viețuirii, criticul e un boem al angoasei.

Marius Miheț, critic și istoric literar.
Din 2016 este lector la Universitatea „Comenius” din Bratislava, Slovacia. Doctor al Universității „Babeș-Bolyai”.
Cronicar literar la revistele România literară, Contemporanul, Suplimentul de Cultură și Familia.
A publicat peste 600 de studii și articole în țară și străinătate. Prezent în 30 de volume colective, între care Istoriile literaturii române (2020), Echinox 50 (2018), Cenaclul de Luni (2017) The Child in European Culture (2016). Cea mai recentă carte publicată este 21 Romanian Contemporary Writers (translated by Vanina Bozikova, Фондация за българска литература Publishing House, Sofia, Bulgaria, 2017; în colaborare). A îngrijit și prefațat ediții din Constantin Țoiu (Căderea în lume, Editura Art, 2007; Cartea Românească, 2019; Vrăjeli de buzunar, Editura Art, 2007); Constantin Virgil Gheorghiu (Ora 25 – Editura Ratio et Revelatio, 2017; Editura Sens, 2020), Radu Țuculescu (Degetele lui Marsias, Editura TipoMoldova, 2013). În prezent îngrijește ediția de Opere de Mircea Ciobanu.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Molotov roz

Cu multă personalitate, care se cere a fi savurată în toată defularea ei mușcătoare și care

Jurnalul fericirii

Dincolo de meritele estetice incontestabile, principalul efect al Răului lui Vancu este că restabileşte încrederea în