/

Alinarea prin scris

Există la vedere și un pariu livresc pe care îl inițiază și susține autorul cu fiecare piesă a acestei dirijate confesiuni subiective: câtă viață (personală), atâta artă.

223 vizualizări
Citiți în 9 de minute
Mircea Stâncel, Sunt imperfect, draga mea, Colecția revistei Discobolul, Alba Iulia, Altip, 2021

În colecția revistei Discobolul a apărut de curând noua carte de versuri a lui Mircea Stâncel, Sunt imperfect, draga mea. Nouă este – citesc informația de sub descrierea CIP – și seria revistei, dar nu-mi dau seama de cauzele și natura înnoirii; cum nu înțeleg nici pricina precizării: „Difuzare: în străinătate, numai cu acordul autorului”. Poetul a debutat în revista Familia în 1972, la poșta redacției susținută atunci de poetul, traducătorul și eseistul Ștefan Augustin Doinaș. Editorial, debutul s-a produs cu placheta de versuri Cămașa de sare, în 1981. Activitatea sa literară e consistentă și cuprinde volume de poezii, un roman, publicistică și amplul eseu Omul gândirist. Este laureat al numeroase premii literare.

Noul volum de versuri își asumă modelul unei formule străvechi, făcute să funcționeze însă aici după reguli postmoderne: cântecul de dragoste, epitalamul, cu adânci rădăcini în „Cântarea Cântărilor” etc. Uimitoare este prodigioasa energie a reluării în alte și alte variațiuni a temei centrale: mărturisirea iubirii în absența iubitei, numărul impresionant de variațiuni pe aceeași temă imprimând cărții o monotonie de formulă și chiar de conținut. Nu-i mai puțin adevărat că Mircea Stâncel lărgește fără nicio reținere cadrele poemului, făcând loc liric unor varii subiecte ce nu țin congruent de tema axială. Există la vedere și un pariu livresc pe care îl inițiază și susține autorul cu fiecare piesă a acestei dirijate confesiuni subiective: câtă viață (personală), atâta artă – Fii intertextuală, sună, mai în glumă, mai în serios, un titlu de poezie – , discursul poetic fiind cel care suportă toate mizele cărora poetul nu le poate opune vreo cenzură a congruenței. Aici, în emisia discursivă, Mircea Stâncel este pornit să dea curs liber imaginației, inventivității tropice, emoției, pasiunii, unei game variate de stări sufletești, toate pivotând însă în jurul adorației erotice. Aceasta din urmă, fiind, în fapt, cea dintâi, dezvoltă intensități și metamorfoze care o scot din zona monodiei, cu spectaculoase manifestări în care extremele se ating, libretul amoros impregnându-se de tensiuni ce trădează incapacitatea sentimentului de a se așeza într-o previzibilă cumințenie. Iubita invocată poem după poem este argheziana „logodnică de-a pururi, soție niciodată” și sub măslinii lirici ai cărții nu e niciodată pace între cei doi eroi ai iubirii.

În fapt, ce urmărește personajul-poet? Zice el: „simt disperarea în splendorile acestea ce se descompun” și având „egoismul acestei nostalgii” (amintirea e prezentul poemului) tentează, variantă după variantă, să recupereze: „aș vrea să rețin toate aventurile tale spectaculoase/ să te pot sculpta în inimă din nou”.

Detaliile concretului – vestimentația, casa, ulița, bulevardul, cartierul etc. – sunt absorbite în textura discursului, intrând într-un vertij al  imaginarului și al poematizării, opulent, insațiabil, uneori repetitiv. Cititorul va vedea imediat că iconografia ființei iubite e departe de a fi scăldată în apă sfințită, femeia iubită fiind nu o dată „insultătoare”, în răspăr cu vreo expectanță canonică. Cazuistica sentimentală a experiențelor de cuplu e mai degrabă dramatică, ea e adusă în confesional cu bizareriile ei, cu zonele întunecate, uneori inavuabile, cu imprevizibilele relocări ale cuplului și ale tribulațiilor sale amoroase în teritoriile cucerite de modernitatea ultimă etc. Iubirea în absența iubitei, memoria dorinței resuscitate, refutarea normalității care plictisește, exercițiile de înviorare a gramaticii nostalgiei, subiectul de viață translatat în subiect de artă, cu note carnavalești ori caustice, prodigioasa textuare în regim obligatoriu de transfigurare sunt, toate, ipostazieri ale „acestui om singur” (poetul) care este, totodată ,,omul sfâșiat” urmând, prin scrisul poetic, un program impus de vindecare a vulnerabilității sale sentimentale.

Cert este că „o suferință dulce” gestionează economia lirică a tuturor textelor din noua carte a lui Mircea Stâncel, ca un mecanism „care [ne] lucrează intens”.

În fapt, ce urmărește personajul-poet? Zice el: „simt disperarea în splendorile acestea ce se descompun” și având „egoismul acestei nostalgii” (amintirea e prezentul poemului) tentează, variantă după variantă, să recupereze: „aș vrea să rețin toate aventurile tale spectaculoase/ să te pot sculpta în inimă din nou”. Or, tocmai aici își recunoaște poetul (ca Pygmalion) „imperfecțiunea”, anume în demersul său recuperatoriu: „Știu că ești prin apropiere/ cu toate focurile tale luminând dicționarul acesta de rime/ ești cea care mi se opune în fiecare secundă/ sar scântei (…)/ te consideri o condamnată la destrămare” (Sunt imperfect, draga mea). „Pometul” (un cuvânt drag autorului) deliciilor restitutive stă sub semnul unei melancolii incurabile: „Doar conturul tău a mai rămas/ restul s-a pierdut prin traducere/ nimeni nu mai deține originalul tău, întreg”, „te caut încă disperat printre imperii noi”, „niște lucruri mărunte ce visează să  devină poezie”, „recuperăm parfumul edenului discutabil” (aici e o răsturnare a „infernului dicutabil” al lui Ion Alexandru), „o anume speranță disperată”, „Alt pomet însă aceeași femeie neastâmpărată/ și fluidă” etc. Uneori intensitatea dorului melancolic inspiră imagini memorabile: „părul tău este încă lung/ și plesnește ca un bici la țărm când ieșim din apă”. Cert este că „o suferință dulce” gestionează economia lirică a tuturor textelor din noua carte a lui Mircea Stâncel, ca un mecanism „care [ne] lucrează intens”.

Trei fragmente critice – aparținând, respectiv, lui Gheorghe Grigurcu, Ion Pop și Al. Cistelecan – tipărite pe coperta a patra descriu cu finețe, sagacitate și expresivitate natura lucrării poetice a lui Mircea Stâncel din noul său volum de versuri.

Ioan Moldovan este poet, eseist, fost redactor-șef și apoi director al revistei „Familia”, seria a V-a (1990-2020). S-a născut la 21 martie 1952 în satul Mureșenii de Câmpie, comuna Sava (astăzi comuna Pălatca), județul Cluj. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al ASPRO și al PEN-Clubului Român.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Poeți în cărți”

Spaţii literare

Un parfum de vintage domestic-rural emană lista lui Ștef: ,,scanul de stejar, monezi împărătești, lada de

Poeți în cărți

Ruxandra Novac Recomandările lui Mihai Iovănel, Cosmin Ciotloș și Dmitri Miticov sunt unanim ferme în a