Unii scriitori au ani de grație, ani în care nu-și pot stăvili condeiul. Pentru Eugenia un astfel de an a fost 1932, încoronat cu cel puțin trei cărți în versuri (plus două romane!): Harșa,[1]Închinare Majestății Sale Regelui Carol II (Institutul de editură „Cultura românească”, București, 1932), Freamăt, Închinare 10 mai 1932, Majestății Sale Carol II Regele României Mari (Institutul de editură „Cultura românească”, București, 1932) și Crîmpeie din vatră, Închinare pentru 24 ianuarie 1932 Măriei Sale Mihai Marele Voevod de Alba Iulia (Institutul de editură „Cultura românească”, București, 1932). (Dar dacă tot a fost un an atît de hăruit, oare de ce Eugenia nu s-a putut abține să nu trișeze nițel la palmaresul editorial și a schimbat doar titlul uneia și aceleiași cărți – căci Freamăt e o simplă reluare a Harșei?!). N-a fost, de fapt, singurul an atît de plin de roade, căci Eugenia a avut spor din belșug și a scris de toate, inclusiv niște Contribuțiuni la studiul în rahitism (Iași, 1927). Dar mai ales la versuri și romane a avut spor. La Vecernie – volum (de poeme) apărut în 1934 – adaugă o listă de nu mai puțin de zece cărți apărute pînă atunci, între care și trei romane: Copii din flori (1932), Novina Donai. O viață (1932) și De sine stătător (1933). Tot un fel de roman e și O sferă, din 1934. (Volumul Simcele – care sună a fi cam de poeme și-i al doilea pe listă – nu l-am văzut, dar trebuie să-l numărăm). ‘32, așadar, trebuie să fi fost un an de vertij creativ continuu.
Și cred că așa a și fost, chiar fără să iau seama la rezultatele cantitative. E de ajuns să ne uităm în Harșa (sau în Freamăt) ca să vedem că Eugenia l-a trăit sub furia inspirației. Transportată complet de entuziasm, scrie dintr-un suflu un poem de 100 de pagini, împărțit în cîteva capitole (ca să-și mai tragă sufletul între ele). Entuziasmul se vede și-n declamație, foarte înfocată și vijelioasă, dar mai ales se vede în felul în care Eugenia nu mai poate stăpîni electricitatea inspirației și declamă în suprarealismul de cea mai pură stare, la care Eugenia nici n-a avut nevoie de doctrina lui Breton, ajungîndu-i propria fierbințeală: „Îi știi Vodă, din ogoare, în cel răsărit de iarbă,/ Fost-au înșirări de salbe, din izvoare ce’n Răzoare/ Semănat-au bob de aur; moșteniri spre Domn închină/ Pentru Slava Măriei Sale ei întorc în salbe Lacrimi/ Și spre harșe, îți atîrnă salbe de mărgăritare Lacrimi./ Ei se’nchină’n zori de ziuă și se’nchină/ Spre Izvoare:/ – Dăruiască Domn din ceruri lacrimi în/ Roua din ogoare./ Miluiește Domn! Pre Rege și în harșe/ Aurită/ Zori de zi să împînzească țes de oțel/ Pentru a lui țară” etc. Pînă la urmă se poate totuși deduce că de un imn dedicat regalității e vorba și că-n ființa lui Carol (II) se strîng toate, de la daci pînă la ogoarele, izvoarele și speranțele… Și, desigur, credința, căci regele-i și apostol: „Se deștept izvoare sfinte și se’nchină; azi la Tronu-Ți/ Ei ridică osanale, ce străbat în trîmbiți-lege,/ Că de-e să fie odată pentru toți de Sus o Lege/ Ei o înalță’n Evanghelii și la buzele Măriei-Tale” etc. Iar virtuțile lui le însumă pe toate ale voievozilor: „Din Cahul pînă’n Vidin se’nfrățesc din/ Cea Cetate și-n Reni, veste de ocară, că-i pe lume/ Duh din Ceruri/ Tot din Vozi porniți odată înfrățiți în Sfînta Cruce” etc. (Eugenia îi pune de piedestal Măriei Sale toată istoria și geografia românească, ba și istoria pre-românească; exact cum vor face și cîntăreții lui Ceaușescu). În fine, e un omagiu înflăcărat cum se cuvine, adică peste poate și cu naltă-sufleție.
Tot convorbind cu fantome, biata Eugenia scrie de parcă ar avea și inima și sufletul și mintea zdruncinate. Toate deodată.
Nu scade cu nimic flama entuziasmului regalist nici în Crîmpeie-le din vatră; ba din contră. Nașterea lui Mihai e eveniment mîntuitor de istorie și la ea participă toți voievozii, ba și regii daci, dimpreună cu geografia și relieful, toate și toți așteptînd un izbăvitor zămislit chiar de munții patriei: „Bucegii leagăn au legănat,/ Bucegii Prunc au legănat,/ Bucegii jertfe au primit/ Pentru Cel Prunc ce au legănat.// Te’nalță Cruce, ești Tu sfințită,/ Din leagăn, Pruncul ți s’a’nchinat” etc. Toate saltă de bucurie că spița regală e asigurată – și mai ales întemeietorul regalității: „E El! E fala Țării, române te deșteaptă,/ Ai un izvor de Rege și Regi, Toți Ei/ Rămîn.” Majusculele nu lipsesc din nici o împrejurare gramaticală regală, ridicînd pietatea Eugeniei la extaz. Istoria, cu toate faptele ei viteze și cu făptuitorii lor și mai viteji, se învîrte ca amețită în jurul Pruncului, în mai mare viteză decît la Ion Gheorghe în jocurile sale de-a suprarealismul, dar cam cu aceleași efecte, deși aici neintenționate. Nu lipsește, desigur, nici cristificarea istoriei române. Nu era cum lipsi, căci românii au fost deopotrivă viteji și martiri.
Eugenia n-a început chiar ca regalistă, ci mai degrabă ca decepționată de moravurile și starea lumii. Așa, cu cruntă dezamăgire, își deschide ea Fluturări-le de versuri[2]: „O! Lume sarbătă de gîndire!/ De podoabe doar ești plină…/ Peste tine, drumul vieții,/ L-au făcut doară netoții!” etc. (Zeității). Scîrbită fiind, devine de la sine că poartă dor altor lumi, fie trecute, fie departe: „Mi-e dor de voi, de cei d’acolo/ De tot ce-a fost în voi, în For…/…// Mi-e dor de Domul din Milano/ De Domul din Paris mi-e dor/ Mi-e dor de ce-a fost odată” etc. (Reverie!). Totuși, Eugenia nu-i o paseistă, căci deja participă cu cîteva patriotice iar nostalgiile ei curg mai degrabă spre prestigiul romantic al țiganilor (cărora le sacrifică vreo patru-cinci piese): „Liberi sînt ei vieții/ Să nu-i dea socoteală!” (Țiganii). Firește că din aceleași înclinații o impresionează și haiducii: „Luna-i singură stăpînă…/ Ea vă cheamă!/ Haiduci!… E lună!” (Haiducii). Cu așa nostalgii, vine de la sine că adevărata visare e cea de amor, gen „sburătorul”: „În grădină, sub pervazu-i/ Înfrigurată de-un Luceafăr,/ O fecioară blînd așteaptă/ Un crai nou din miază/ Noapte!” (De dorinți!). Aici craiul nu vine, decît în cîteva închipuiri de basm, cu Feți-Frumoși și Cosînzene. În schimb, zburdă în voie silfide fatale.
Așa cum se cuvenea, suita regalistă din 1932 e premersă de o închinare către Carol I, înfăptuită în Toarce fir, de fir poveste.[3]Era datorie ca povestea regalității să fie luată din începuturi, de la primirea lui Vodă: „E Vodă Carol! Mărire Doamne!/ Spre Cruce’nchină lacrimi fierbinți./ E Vodă, spre El chemare, copii și oaste,/ Toți în credinți!” (S-a luminat!). Entuziasmul Eugeniei e atît de intens încît abia poate răsufla de sub rafalele de urale și închinăciuni, declamate în pure incantații: „Zenit spre Domnul! Mărire Ție/ O Doamne! Zenit e dăruit!/ Zenit popoare, spre Vodă Carol,/ Zenit spre ceruri e dăruit!” (În ochi de vultur). În fine, Eugenia nu e singură în urale, căci „urări din plaiuri, din munți, din văi,/ O, Vodă! azi spre Tine cată” etc. (Spre Tine Vodă). Nu-s de lipsă închinările la întreaga casă regală – Elisabeta, Ferdinand, Maria, Carol II, Mihai –, în care Eugenia se asociază cu tot poporul și cu toată istoria. Toate biruințele din războiul de independență și din primul război mondial se adaugă ca pietre prețioase la coroană. E atîta avînt regalist în sufletul Eugeniei încît și cînd se încearcă în pasteluri, natura ține să se închine și ea lui Vodă. N-a fost stirpe regală mai iubită.
Vecernie. Înfiripări[4] e închinată „memoriei Maiorului Barozi, mort la 27 iulie 1917, în luptele de la Mărășești” (dacă o fi vreo legătură familială sau sentimentală între maior și Eugenia, nu știu), dar nu e o carte de doliu, ci tot una de imnice eroiste. Deși poeziile dezbat în jurul morții (cît e de dreaptă, cît de nedreaptă, există răsplată sau numai pedeapsă etc. etc.), Eugenia nu le poate ține în stare reflexivă și ele se umflă de avînt retoric pînă cînd Eugenia delirează fără să-și ia seama: „Sunt raze de stele, sclipesc din ele raze/ Și Îngerii pe pînze cobor dulce, trepte,/ Mîngîi dor, suspine și plînsul tot vine,/ Să îngaime șoapte de viers și de noapte./ Și gîndul oprește în șoaptă păgînă,/ Din lună un vers, ci altul îl tot fură/ Și mie îmi poartă același cuvînt” etc. (De plîng…). Cînd o dă mai pe omenește ne putem da seama că „sbor pribegi nămeții, împrăștie jale…/ În mine durere, e cînt de Îngropare!”. Durerea se-mprăștie însă nu doar în retorisme care dau buzna în ermetice, ci și-n tot soiul de scenarii burgeriene și de halucinații transformate în balade de sinistre: „E dus… Și lunca’nvie în fiece vară, dar el dece/ nu’nvie? E mort!/ Dece?! El este ici și colo… pe mare îl văd eu…/ Mă înșală ochiul, dar auzul ba…îl simt eu/ noaptea, în revărsat/ de zi…/ Dece? A! Sunt vise… auzul înșală, dar tropot/ de roib, pe cine înșală/ oare?” etc. (E dus…). Tot convorbind cu fantome, biata Eugenia scrie de parcă ar avea și inima și sufletul și mintea zdruncinate. Toate deodată.
Ultima de poezii pe care i-am văzut-o – Din stea ce a apus[5]– e semnată Eugenia Petreanu Kveatcovschi și e dedicată tatălui – Carol Anton Kveatcovschi (Vișinescu). Eugenia va fi fost, așadar, poloneză de felul ei – și asta poate justifica multele greșeli de limbă care produc și ele stupoare și ermetism. (Se va fi trăgînd probabil din Humor, căci așa zice-ntr-un vers, că Humorul i-a fost „tată”). E și acesta un poem dintr-o singură suflare, dar numai de 80 de pagini de această dată. Nu se poate zice că Eugenia n-avea suflu și că suflul ei n-avea epică. Tot cu moartea are treabă și aici și nu mai deslușit decît în precedenta carte. Pe cît se poate rezuma zbuciumul Eugeniei, e o meditație dramatizată despre moarte și despre condiția umană, una în care nu se știe cine e mai viu și cine e mai mort – cei vii ori cei morți. Eugenia în orice caz se proiectează ca moartă și verifică astfel zădărnicia vieții: „De unde vii cadavrul meu/ Și cine mi te poartă?/ De mult uitasem ce sunt eu” etc. „Un vis al morții-eterne” e și pentru Eugenia viața: „Eu nu-s de azi și nici de ieri,/ Sunt din eternă moarte”. Ceva presimțiri despre propriile tulburări va fi presimțit fără îndoială, căci stă și se-ntreabă: „E mintea mea departe sau mînă a mea mînă?/ Nu, nu e cu mine, nu-i mîna mea ce doare,/ Este altă mînă și mintea mea mă doare”. N-avea cum, pe atîtea pagini, meditația declamată să nu se moralizeze iar Eugenia să nu ajungă să trateze despre condiția umană sub semnul lui Cain. În concluzia poemului, o viață de suferințe a dus Eugenia: „Spre Tine închinat-am un plîns și am fost de Tine în lacrimi tors”. E o suferință care o unește pe Eugenia cu Christos: „În icoana Ta, Te-am văzut în lacrimi pe Tine,/ al meu Hristos”. La atîta zbucium, se cuvenea o astfel de comuniune.
Lumea a fost nedreaptă cu Eugenia. Și acuma e. A scris atîtea și drept răsplată – nici măcar o vorbă bună. (N-am curajul să-i citesc și romanele; deși e poate o nouă nedreptate făcută Eugeniei).
[1] Mulțumiri BCU Cluj pentru ajutorul bibliografic.
[2] Editura Cultura Românească, București, 1930.
[3] Institutul de editură Cultura Românească, București, 1931.
[4] „Cultura românească”, București, 1934.
[5] București, 1935.
