Mănăstirea franciscană avea geamuri înalte, ovale, terminate la marginea superioară cu ghirlande din piatră, pline de boboci de trandafiri, pulpițe de îngeri și fețe lunguiețe de sfinți. Nimeni nu reușea să vadă bine fețele sfinților, pentru că erau prea aproape de tavan și rămâneau anonimi. Singura excepție o constituia maica Cecilia, care defila, zi de zi, în dreptul fiecărei ferestre și spunea: bună dimineața, Sfinte Tadeus, bună dimineața, Sfinte Urban din Langres, bună dimineața, Sfinte Augustin. Văzută de la distanță, părea o siluetă caraghioasă, care se închina la aer. De fapt, numai ea știa la ce se închina, important era că nimeni nu o contrazicea și cu ea, identitatea sfinților era în siguranță.
Pe vremea când cele două imperii ale bisericii creștine – cel de Apus și cel de Răsărit – se despărțiseră, aici era un schit. O mână de bărbați – îmbrăcați în pânză de sac legată cu sfoară – se trudiseră pe gerul din ianuarie sau în aerul fierbinte al zilelor de august. Se trudiseră cu legumele care le asigurau frugala hrană zilnică și cu animalele de povară. Se trudiseră cu anotimpurile, cu pământul ars din care făceau cărămizi, cu bolile care le măcinau vertebrele, cu febra și durerea de cap; uneori se trudiseră cu dorul de familie, pe care și-l înfrângeau întotdeauna. Toată această trudă, accesibilă tuturor, țăranilor săraci, țăranilor bogați sau câte unui nobil care se călugărea, îi egaliza pe frați. Devoțiunea întru Hristos, singură formă de egalizare a vremii – și nici măcar ea nu funcționa întotdeauna – avea să dureze, și schitul avea să prospere și să se transforme încet-încet, într-o mănăstire de călugări în toată regula.
Atunci când iubitorii Sfântului Francisc de Assisi o preluaseră, mănăstirea era deja mare și cunoscută în zonă. În pofida sărăciei proclamate de Ordin, așezarea avea destul de mult pământ, o livadă și câteva dealuri cu vii, pe care nu le-a luat nimeni și nici ei nu le-au dat nimănui, din senin.
Un secol mai târziu, când a fost transformată într-o mănăstire de maici, printr-o bulă papală, Santa Maria della Croce devenise o mănăstire bogată și destul de independentă, după canoanele de atunci ale bisericii. Independența ei era o combinație între nesupunerea Genovei, ca oraș-stat în general, și faptul că Papa era francez și locuia în Avignon, în mod special.
Maica stareță a fost de la început imaginea feminină a bunicului ei, o prelungire mai delicată a lui signor Jacopo Serratore, și asta nu pentru că desena hărți, ci pentru că avea o bibliotecă mare, în care își petrecea majoritatea timpului. Aici și în aripa nelocuită a mănăstirii, unde aranjase mai multe camere, unde usca și depozita ierburi de leac.
Bula papală nu hotăra doar numele celei care avea să preia mănăstirea, cu tot cu pământurile ei – sora mamei pontifului –, ci stipula și termenele în care călugării urmau să plece de acolo, și în ce mănăstiri aveau să se așeze. În mai puțin de doi ani, vocile aspre de bărbați erau înlocuite de șoapte de femei tinere, și lungile frânghii de rufe de care atârnaseră izmene și rase călugărești maronii, erau pline de cămăși de noapte albe, spălate îndelung cu leșie, care acopereau sânii fetelor abia ieșite din pubertate, ca un fel de uniformă și giulgiu comun.
Un singur lucru nu se schimbase: numele mănăstirii – Santa Maria della la Croce –, nume pe care nimeni nu mai știa cine îl alesese și când, și care, mulți ani mai târziu, avea să fie numele unui nou teritoriu anexat de Ariadna.
În afară de Cecilia, cea care vorbea cu sfinții de pe tavanul navei centrale a bisericii, în primul an de la venirea ei, se mai împrietenise cu Elena, o fată de vârsta ei, și cu maica stareță.
Maica stareță a fost de la început imaginea feminină a bunicului ei, o prelungire mai delicată a lui signor Jacopo Serratore, și asta nu pentru că desena hărți, ci pentru că avea o bibliotecă mare, în care își petrecea majoritatea timpului. Aici și în aripa nelocuită a mănăstirii, unde aranjase mai multe camere, unde usca și depozita ierburi de leac.
Chelidonium majus, Artemisia absinthium, Mentha, Crocus sativus, Casia, Helichrysum petiolare, Pulmonaria și multe alte rădăcini, frunzulițe și rămurele uscate umpleau rafturile cu pulberi, decocturi, tincturi, unguente. Fiecare borcănel sau recipient fusese inspectat de mâna maicii starețe și așezat pe rafturi, în funcție de gradul de toxicitate și formă de administrare, lucruri pe care le știa numai ea. Colecția de recipiente cu denumiri latinești nu era singurul secret al maicii Eleonora, ci altul, mult mai bine ascuns, pe care îl știau numai Matilda, Agnes și Clara- călugărițele bătrâne de la bucătărie. Eleonorei îi plăcea vinul.
De băut, nu bea prea mult, dar bea seară de seară. După ce se dădea stingerea, își turna o cupă și la lumina tremurătoare a lumânărilor, cu scrisul ei apăsat, copilăresc, scria etichete de vin. Literele mici aveau o codiță spiralată, înfășurată în jurul lor, iar literele mari erau tăiate, toate, cu o linie orizontală ascuțită la capete, care trecea de cele mai multe ori și pe pagina următoare.
La începutul activității ei ca maică stareță, Eleonora scria pe etichetă anul, numele soiului de viță de vie și doar câteva cuvinte, de exemplu: Aglianico, provincia Campania, aromă de zmeură, cireșe negre și condimente; a nu se bea înainte de cinci ani.
Dar mai apoi, exact așa cum adăuga plante aromatice în vasele burduhănoase, înalte cât un stat om, în care ținea vinul, a început să adauge cuvinte și până într-un final fraze. Astfel, gazetele de perete lipite de curbele de argila arsă conțineau texte care ar fi putut fi catalogate drept o combinație între Cântecul Nibelungilor și Cântecul lui Roland, într-o variantă modernă, renascentistă, și știrile locale.
Relatările eroice aveau subiecte ca Pacea de la Lodi, încheiată între Milano, Neapole și Florența, moartea Caterinei de Aragon, fata Isabellei de Castilia, asediul otoman al Budei și comentarii la cartea lui Copernicus „De revolutionibus orbium coelestium”. Acest tip de informații și multe altele se amestecau cu simple înscrisuri casnice, de tipul: am angajat meșteri pentru acoperișul dormitoarelor, am reparat predella altarului, am comandat șase butoaie noi de stejar și am cumpărat stupi.
Pe măsură ce maica stareță înainta în vârstă, vinurile intrate în posesia mănăstirii Santa Maria della Croce tronau ample, ferme, structurate sau echilibrate, cu aromă de cărbune de lemn, gem de prune sau afine, iar lumea îmbătrânea în jurul lor.
Hârtia folosită de Eleonora era întotdeauna scumpă, de bună calitate, ca și ingredientele pentru cerneala pe care o prepara singură. Ca orice cărturar cu experiență, maica-stareță își respectă opera și nu putea lăsa vinurile grele pe care le cumpăra și sigila uneori chiar și pentru zece-cincisprezece ani, să fie însoțite de etichete ieftine.
Cerneala ei preferată era obținută dintr-o pulbere de lapislazuli fărâmițată în mojare de diferite dimensiuni, la care, după ce era suficient de fină, adăuga oțet pentru stabilizare și obținea un lichid omogen, de un albastru strălucitor și nobil care, cel puțin așa i se părea maicii starețe, mergea mână în mână, mai ales în serile de iarnă, cu vinul ei preferat, un Barolo din Dardi di Bussia. Complicat, opulent, aproape uleios, Barolo era un vin în care aroma de caise și pere mult prea coapte se amesteca cu un foarte ușor miros de lemn dulce, și avea o capacitate de învechire deosebită.
Într-o astfel de seară de iarnă, a descoperit-o Ariadna când, într-una dintre obișnuitele ei explorări somnambule, deschisese din greșeală o ușă pe care nu o mai văzuse până atunci: o femeie înaltă, de aproape șaizeci de ani, ținând în mâini un mojar, căruia încerca să îi găsească un loc, pe masa plină de suluri de hârtie, unelte de scris și ceară topită de la lumânări. Ușa scârțăise ușor din balamale, fără să bată nimeni, și maica stareță, îmbrăcată numai în cămașă de noapte, cu părul cărunt în dezordine, se întorsese mirată, privind-o lung: Ariadna părea că doarme în picioare, fără să se sprijine de nimic, și ochii ei, pe jumătate vii, pe jumătate amorțiți, aveau desenați în jurul lor cercuri mari, violacee.
Eleonora a lăsat mojarul din mâini, apoi spuse, cu o voce joasă, fără să aibă totuși senzația că fata o poate auzi, sau că poate ajunge până la ea:
— Intră, copilă, și trage bine ușa după tine, să nu te mai vadă și altcineva.
Fragment din Cartea simțurilor, roman, în curs de apariție
