Avariile ecofeministe ale unei hominine

E de netăgăduit că luciditatea e arma secretă a acestei poete fascinante, care reușește mereu să se ridice deasupra obiectului studiat, contextualizându-l prin toate relevanțele-i mai mult sau mai puțin faste.

342 vizualizări
Citiți în 14 de minute
Teodora Coman, Lucy, Editura Tracus Arte, 2021

Ce anume din ceea ce suntem ne va supraviețui și cu ce preț? Dar din ceea ce ne aparține, definindu-ne? Cât și pe ce temei vom mai conta ca indivizi? Suntem oare captivii teleologiei codului nostru genetic? Iată câteva dintre preocupările principale ale Teodorei Coman din Lucy. Rafinându-și discursul de la un volum la altul în funcție de acuitatea noilor realități, poeta ajunge în acest al patrulea proiect literar al ei în meandrele celor mai noi și stringente dezbateri din sfera studiilor culturale de stânga.

Placheta se recomandă onomastic după denumirea lennoniană dată de arheologi osemintelor de femelă australopitec, vechi de aproximativ 3,2 milioane de ani, descoperite în Etiopia anilor 1974. Reconstituită imaginativ și orchestrată poetic, „bipeda Lucy” pare să revină în postumanitate ca cyborg – cod genetic animat de noile tehnologii. Numele ei este unul banal, ales sub inspirația unei piese de The Beatles, trimițând în subconștient la luciditate, una dintre principalele caracteristici ale volumului. Impresia generală este că Lucy are în versurile Teodorei menirea de a contrasta două dimensiuni ale ființei înzestrate cu conștiință, pre-umanitatea și utopismul. Simpla prezență prin evocare a protagonistei contrapune, printr-un soi de „instinct anticivilizație”, sfârșitul istoriei continuumului temporal trecut-prezent-viitor.

Pe fondul unei stricte intercondiționări psiho-sociale (la un moment dat, poeta se întreabă „ce motivează mai bine: vinovăția/ sau austeritatea?”, adică presiunea psihică sau cea socială?), agenda critică a Teodorei Coman include: raporturile de putere cu autoritatea și canonul, societatea românească și „rătăcirile” aleșilor acesteia, simbioza consumerismului cu sedentarismul (Foodpanda, Glovo), sinele exclusivist, formalitățile birocratice invazive, surogatele fericirii, clișeele, tradițiile inoperante, tabuurile nocive, ipocriziile în diplomație, în discursurile publice, în statistici și cam în tot ce este livrat maselor, indolența, artificialitatea („beteala se/ sucește și se desrăsucește ca un ADN kitsch în slow/ motion, fără informație”, „văd aproape orice obiect captiv în simulacru,/ nu mai văd mesajul/ printre atâtea hashtag-uri santinele”), neconcordanța dintre rezultatele expertizelor specialiștilor și situația la „firul ierbii” („încă mai sunt elevi care păstrează liniștea la ore:/ e primul simptom de adaptare la piața/ fără oportunități reale”), civilizația în formele ei metropolitan-consumerist-vitezomane („ne-am pierdut răbdarea/ și asta se vede mai ales în dragoste”) – toate subliniind lacunele normativității (ultra)capitaliste („no make up no filter ar trebui să fie normalitatea,/ nu curajul de a te expune” etc.). De asemenea, poeta nu (mai) crede, potrivit unei devize dostoievskiene deja vetuste, că frumusețea va salva lumea, adoptând mai degrabă o atitudine demistificatoare. Saturația informațională depășește necesitatea individuației, iar vălul estetic cade de pe obiecte, lăsând loc utilitarismului. Omul se îndreaptă către o ipostază a lui tot mai inertă, dar tot mai puțin distructivă, în timp ce ființele non-umane au șansa eliberării de hegemonia umană prin redobândirea viețuirii după propriile regimuri: „papa s-a înșelat când a spus/ că nimeni nu se poate salva singur,/ fiindcă se referea (doar) la om:/ meduzele plutesc la marginea înțelegerii umane,/ încă imune la criza planetară” (cf. Donna Haraway).

Deși stilistic încheiat la toți nasturii coerenței, Lucy nu se vrea o lectură ușoară, ci una incomodă, de chestionare a deciziilor Puterii. Refuzând tentațiile idealist-escapiste, abordarea ecofeministă a problemelor etice pe care le analizează mustește pretutindeni de jalonări și ultimatumuri revelatorii: „nici eu nu sunt femeia multitasking/ din reclame”, „dar eu nu mai cred nici măcar în detaliile/ care făceau diferența dintre gen și specie”, „anotimpuri tot mai excedate, tot mai indistincte, cu aerul/ funest al faptelor prescrise. zăpada, beneficiu dat de natură/ din oficiu, tot mai retrasă-n cuvântul care încă o/ denumeşte”. Această asertivitate a Teodorei Coman propagă o „nouă formă de loialitate”, „dependența de materie”. E vorba de o formă de ontologie orientată pe obiect care opune exegezelor religioase ambigue o perspectivă științifică, reconfortantă datorită exactității sale. Secularismul vine, desigur, cu noi reguli: „conform dovezilor de până acum, Lucy a căzut/ dintr-un copac/ nu din paradisul abil pregătit/ ca ea să cadă în păcat”, „Lucy,/ ești mai pură decât Fecioara Maria fiindcă ai/ mai multă vechime,/ n-ai cunoscut moda de la o epocă la alta, n-ai fost/ deformată de tiparele de reprezentare”, „și nu vei deveni o colecție de moaște plimbate/ cu falsa promisiune a miracolului/ în schimbul unei atingeri imunde”. În atare context postuman, afecțiunea nu mai poate apărea decât ca suspiciune de șantaj, deci expresie a dominării, de unde și rezervele – „ne iubim mai frumos în abstract”, la rândul ei sinceritatea fiind exercitată ca metalimbaj.

Argumentul pre-umanității este unul ideologic („ultima descoperire arheologică/ a blocat construcția unui mall”), de încadrare a legilor biocenozei în parametrii macro-platformelor de competiție, reliefându-se astfel și ideea de concurență pe piața liberă a afectelor: „uită de durerea ta este durerea mea, durerea ta e/ bucuria mea”. Insurmontabila fățărnicie a discursurilor liberale perpetuează „dezmățul global”, diversele tipuri de falsitate la care indivizii recurg în viața de zi cu zi pentru a nu pierde „competiția” cu semenii lor, pentru a nu cădea pradă marginalității și, deci, precarității: „mi-am făcut cont fals/ să-mi pot admira dușmanii de moarte/ cu toată sinceritatea”. Posibil ca obiectivele cercetării poetei să fie lucrurile nealterate semiotic de Putere, cele aflate dincolo de tentaculele senzorial-afective ale omenirii. În orice caz, versuri prospective ca „vom devia de la sensul principal/ cu care ne-am obișnuit”, „ne vom contracta” par să pregătească habitatul cerebral propice unui big crunch al sentimentelor. Toată această deconstrucție cu bătaie nihilistă a tradițiilor umaniste („încă vorbeşti de goliciunea verbală numită adevăr/ acolo unde nimeni nu te mai aude”) sporește conștiința interdependenței umanului cu non-umanul (obiecte, plante, animale, tehnologie, abstracțiuni): „ce vei simți când vei fi una cu orice teorie ambițioasă/ care circulă parțial susținută de dovezi?”, „te vei stabiliza în cortex/ ca-n folder”, „lumina mi-a murit cu bateria/ nu mă mai pot ghida aici/ pe pământ”.

Pe de altă parte, Lucy se impune și ca un breviar al noilor realități socio-sanitare – apar motive induse de pandemia Covid-19 –, respectiv ca unul al problemelor sociale autohtone postdecembriste, surprinse adesea, dialectic, în relație cu importurile tendințelor individualist-ignorante din Occident. Se nasc, astfel, câteva antiteze de-a dreptul monstruoase în grotescul lor: „extinctorul pus la dispoziție expoziție./ senzorii de fum ne-ntrec în autonomie”, „ce mi-e o bocitoare din inimă vs. una de profesie,/ un asasin plătit vs. unul din pasiune/ când efectul e același”, „mai bine hologramă/ decât între clasic și modern/ unde s-a împotmolit sistemul/ de 30 de ani/ decât animalul împăiat/ din muzeul la care te duc/ în Școala altfel/ an de an,/ sau mulajul din sala cu material/ încă necasat”, „mai bine avatar/ decât idealul lor/ educațional”. Decontul intereselor își taxează, însă, adepții, acesta conducând la „ratare/ din toate pozițiile”, văzută hiperbolic ca „sport național”.

Dintre calitățile discursive ale argumentației Teodorei Coman se remarcă poate cel mai bine cerebralitatea, agerimea logicii angrenate în diversele analize, sinteze, analogii și metonimii. E de netăgăduit că luciditatea e arma secretă a acestei poete fascinante, care reușește mereu să se ridice deasupra obiectului studiat, contextualizându-l prin toate relevanțele-i mai mult sau mai puțin faste. Analiza paralelă, prin așezarea în contrapartidă a standardelor naturist-spirituale cu cele mercantil-consumeriste, denotă prețul pus de autoare pe imparțialitate, pe veridicitatea informației în detrimentul impulsurilor subiective („Trecutul și viitorul nostru depind de cod, nu de indivizi”, afirmă poeta într-un interviu acordat pentru DLITE). Contrastele rezultate de aici, puse în valoare de o dexteritate lexicală demnă de invidiat de orice copywriter (cuvinte tăiate și înlocuite, calambururi, proteze – „omul asfințește locul/ cu zâmbetul pe buze”, juxtapuneri/structuri aluzive polisemantice), generează și întrețin intrigile acestui volum de poeme momentan fără pereche în poezia românească: „atunci ești tu însuți, când (…) poți fi oricine”, „mulți preferă să arate bine și să fie distruși pe dinăuntru./ integritatea fizică nu face nici cât o ceapă degerată”, „ai grijă de sănătate, să poți trăi în alții”, „modular/ ești mai ușor la cântar/ mai ușor de livrat/ și transplantat”.

Era și timpul să se arate și la noi poetici relaționale incluzive preocupate de toate sectoarele ecosistemului, de posibilele viitoare scenarii ale ființării acestora. La oricâte astfel de acte artistice am fi părtași, nu vom putea afla, firește, ce anume din noi ne va supraviețui (sufletul – cum susține majoritatea religiilor, sau memoria/funcțiile cerebrale – potrivit transumaniștilor), dar cu siguranță generației postdouămiiste de poeți ar trebui să-i supraviețuiască Lucy al Teodorei Coman, probabil cea mai carismatică poetă analitică din literatura noastră.

Mihók Tamás (1991, Oradea) este poet bilingv, traducător literar și redactor de carte. A absolvit Literele orădene. A studiat la ELTE Budapesta timp de doi ani, ca bursier. Din 2019, doctor în litere (coord.: Al. Cistelecan, UMFST Târgu Mureș). Autor a cinci volume de poezii (patru în română, unul în maghiară). A tradus texte din peste șaizeci de autori, publicându-le în reviste, antologii respectiv volume individuale. A susținut lecturi publice atât în țară, cât și în orașe din Ungaria, Anglia, Germania, Belgia, Scoția, Lituania și Polonia. Poemele lui pot fi citite în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, suedeză, polonă, greacă și hindi.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Jurnalul fericirii

Dincolo de meritele estetice incontestabile, principalul efect al Răului lui Vancu este că restabileşte încrederea în

Raclaj social

Niciodată coregrafiile poetice de compromis, temperate, n-au fost terenul predilect al discursului înfipt al Mirunei Vlada,

Proza ca rest de lume

Câtă promisiune mai există în amintirile poeților? Dacă toți ar depozita lumea așa cum procedează Ana