O poveste cu vedere spre inimă

Tue, uriașul de gheață e un basm și e mult mai mult de atât: un amalgam de culoare, poezie, emoție, imaginație – chiar așa, o carte în care să-ți odihnești inima.

244 vizualizări
Citiți în 10 de minute
Ana Alfianu, Tue, uriașul de gheață, Ed. Humanitas, 2020

O parabolă prinsă într-o arhitectură fabuloasă se deschide în cartea Anei Alfianu. Acțiunea se petrece într-un ținut locuit de ființe ivite odată cu prima bătaie a inimii calde a unui ghețar, Tue. Pretutindeni stăruie pacea deplină până când duhul apelor, Zarar Zimrig, aruncă un ghimpe în inima lui Calder, un bătrân tâmplar. El renunță la prietena cea mai dragă, Miranda – și rămâne orb. Conduce astfel pentru o vreme insula, însă încetul cu încetul, lasă totul pradă nepăsării. Miranda împreună cu câțiva prieteni ghiduși pornesc lupta împotriva duhului apelor. Cheia îi aparține, în cele din urmă, tot lui Calder, de a cărui alegere depinde salvarea insulei.

Descrierile pe care e clădită arhitectura cărții sunt, în fapt, poeme suprapuse. Primul dintre ele îi aparține uriașului de gheață. Cufundat în vis și în tăcere, în jurul lui se desfășoară, asemeni unui  refren viu, un arsenal de ființe ce vibrează în ritmurile apei: „o belugă urmărește un capelin, un urs polar urmărește beluga”. Ritualul prin care Tue îi odihnește pe oameni în inima lui este cel care ține insula netulburată de primejdii. De câteva ori pe an, câțiva oameni coboară în inima lui Tue și rămân acolo vreme de douăsprezece săptămâni. Numai unul dintre locuitori are privilegiul de a fi mesager al lui Tue. Ales o dată la trei ani de către Adunarea Celor Doisprezece Înțelepți, mesagerul trebuie inițiat în învățarea unei limbi ciudate. Vechiul sol uită limba lui Tue pe măsură ce i-o dezvăluie noului ales.

Descrierile pe care e clădită arhitectura cărții sunt, în fapt, poeme suprapuse.

Oamenii insulei își duc existența ca o metaforă, pe de o parte, prinși într-o clemă nevăzută, dar simțită în adâncul inimilor lor, de viața ghețarului, iar pe de altă parte, ancorați în lumea lor modestă, caldă și umană. În prim-plan, Calder, fost mesager al lui Tue, poartă povara nostalgiei de a mai putea asculta cândva cuvintele uriașului de gheață. Alături de Calder – Miranda, o copilă fără vârstă, singuratică și melancolică.  

Păpușile Mirandei – treisprezece la număr – au partea lor de poem, senin și jucăuș. Miranda își construiește un mic teatru de păpuși din paie în întunericul unui dulap – numind-o pe fiecare după un personaj din cărțile citite. Convinsă că o ascultă, Miranda continuă să le citească păpușilor, iar lumea ei devine tot mai veselă.

Întreaga poveste e așezată într-un peisaj straniu pe care numai ticăitul inimii – personajul central al parabolei – te face să-l simți prietenos. Cum la început am privit către înălțimile ținutului apărut din inima ghețarului, acum coborâm în adâncul inimii personajului Calder – deoarece și în subteranele ființei se găsesc mii și mii de trepte de parcurs.

Atent la zbaterile inimii lui Calder, un duh al apelor își face apariția de nicăieri și promite să-i împlinească cea mai ascunsă dorință – singura condiție fiind să i-o dea pe Miranda. Deși după prima și a doua vizită a duhului Calder nu cedează, în cele din urmă inima lui abdică. Urmează apoi transformarea personajului, foarte atent, dar și minunat descrisă: acesta își pierde vederea, însă continuă să fie călăuzit de puterea căreia i-a încredințat inima; își pierde sentimentele și încetează să-l mai supere gândul că și-a sacrificat prietena; își pierde rațiunea și minte când povestește despre drumul său către casă; în cele din urmă, odată cu ultimul ghimpe pătruns în inima lui, Calder renunță la omenia sa, însă devine solul insulei, așa cum îi fusese promis. La scurt timp, duhul apelor se retrage din inima lui, iar Calder rămâne pustiit, lăsând ținutul să se prăbușească. În cele din urmă, Zarar Zimrig otrăvește întreaga insulă și nimic nu mai pare să fie de făcut.

Miranda învață despre sine, în tot acest timp, că are multe daruri: acela de a-și chema prietenii cu gândul, de a râde și de a vedea răul cu ochii cu care citește poveștile. Duhul apelor o eliberează deîndată ce-l înfruntă, iar păpușile o conduc înapoi la insulă.

Întreaga poveste e așezată într-un peisaj straniu pe care numai ticăitul inimii – personajul central al parabolei – te face să-l simți prietenos.

Transformarea inimii lui Calder cunoaște acum o nouă treaptă: începe să vadă cu ochii sufetului suferința oamenilor și își conștientizează greșeala – moment în care cade într-un vis adânc, dar luminos, și numai zâmbetul de pe chipul lui ne spune că a primit deja iertarea Mirandei. Este cel mai grațios moment al poveștii: „Acum ședea în genunchi pe zăpadă, la intrarea în peștera lui Tue. Cu un bețigaș, scrijelea cuvinte pe omăt. Un fel de poezii fără rimă și fără noimă pentru oricine altcineva le-ar fi citit. Calder își scria durerea așa cum scrie vântul pe dunele deșertului: fără speranța că va fi înțeles sau că ceva din el va dăinui mai mult de o clipă. Apoi durerea se înmuie și bătrânul căzu într-un vis luminos, în care plutea peste pajiști cu iarbă albastră-verzuie și peste nămeți argintați de lumina soarelui, peste glorioasa insulă Rós și peste furnicarul viu colorat al satului. Tâmplarul zâmbi în somn”.

Calder traversează o ultimă treaptă și trece proba curajului suprem – își dăruiește inima lui Tue. Lupta cu duhul apelor este câștigată, iar Calder devine una cu ghețarul: „Când se trezi, Calder nu mai era cu totul Calder, nici tâmplar, nici mesager, nici bătrân. Era perete de gheață, era chilie plină cu apă fierbinte, era lespede de piatră și mușchiul crescut pe ea, era pin, piatră, iarbă și nămeți, era țurțure, val și capelin”. Odată cu transformarea lui Calder, insula reintră în liniștea de odinioară, ca o sferă, apărată de ritualul viețuitoarelor care o înconjoară.

Fără îndoială că Ana Alfianu intuiește hrana cititorului ideal. Tue, uriașul de gheață e un basm și e mult mai mult de atât: un amalgam de culoare, poezie, emoție, imaginație – chiar așa, o carte în care să-ți odihnești inima.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”

Molotov roz

Cu multă personalitate, care se cere a fi savurată în toată defularea ei mușcătoare și care