Cea mai recentă istorie a literaturii românești contemporane rezervă cărților pentru copii din ultimii treizeci de ani o jumătate întreagă de pagină.
E un început.
La fel ca mulți autori care au scris și pentru copii, Constantin Chiriță a avut parte de un destin literar pe care nu știu în ce măsură și l-a dorit, dar mai mult ca sigur nu l-a anticipat. Autor, printre altele, al unor pastișe indigene și indigeste după romanele polițiste ale Agathei Christie, el a rămas în memoria publicului nu prin cărțile „serioase”, destinate adulților, ci printr-un ciclu de cărți de aventuri cunoscute sub numele de Cireșarii.
Într-un interviu din epocă, autorul spunea că, fiind un pasionat cititor al literaturii de aventuri pentru tineret, nutrea de multă vreme ambiția de a scrie o replică românească la Tom Sawyer sau la Cărarea pierdută. Planul i-a reușit cel puțin din perspectiva popularității. Cele cinci volume au avut parte de un succes masiv, dând naștere unui fenomen livresc de proporții. Reeditări fără număr, întinse pe decenii și pe generații de noi cititori, o modă a botezării copiilor după numele personajelor principale și, bineînțeles, tirajele amețitoare de sute de mii de exemplare specifice acelor ani. Singurele romane de gen de la noi ce-mi vin acum în minte și care să se fi apropiat de notorietatea acestui ciclu sunt Toate pânzele sus! și Pistruiatul. De remarcat că toate aceste cărți au avut parte de ecranizări mai mult sau mai puțin inspirate care au contribuit la intrarea în memoria colectivă a personajelor principale. Că veni vorba, nu știu ca după Revoluție să se fi turnat la noi vreun film pentru copii și adolescenți.
În cele cinci volume ale seriei, Chiriță urmărește peripețiile unui mic grup de (pre)adolescenți – Victor, Ionel, Dan, Maria, Ursu, Tic și Lucia, fără a mai socoti și câinele, simpaticul Țombi. Aceștia se luptă nu doar cu problemele specifice vârstei, ci și cu diferiți răufăcători și agenți secreți sub acoperire dornici să fure din avutul poporului, sfârșind, inevitabil, prin a-i aduce în fața legii. Există, sigur, și o coloratură ideologică, dar e surprinzător de discretă pentru niște cărți scrise în anii ’50.
După ce mi-am câștigat pe nedrept printre cunoscuți faima de hater al Cireșarilor, am recitit de curând primul volum, „Cavalerii florii de cireș”, redenumit astfel după ce inițial purtase titlul de „Teroarea neagră”. Eram curios să văd cum a rezistat celor trei decenii și ceva care au trecut de la prima mea lectură. Spre surprinderea unora, dar mai ales a mea, i-am dat patru stele din cinci pe site-ul Goodreads, rețeaua de socializare a celor care iubesc cărțile.
În cartea asta și în continuările ei se vorbește mult mai colorat – adică normal, așa cum o fac și au făcut-o dintotdeauna oamenii și copiii obișnuiți – decât în majoritatea cărților blamate de părinții hiperprotectori.
Făcând abstracție de efuziunile liricoide și de unele pasaje exagerat de lungi, cartea se citește relativ rapid și chiar te ține în priză. Seamănă în general cu ce îmi aminteam că am citit cu trei decenii în urmă, într-o perioadă în care, vai, nu existau distracții facile și plăcute precum televizorul, jocurile pe computer sau internetul. Revelația pe care am avut-o acum a fost însă pe partea de limbaj.
Cartea asta este una dintre veșnicele recomandări de lectură pe care adulții care au crescut cu ea le fac puștilor din zilele noastre pe grupurile dedicate cărților pentru copii de pe Facebook. Ăsta ar fi, vezi Doamne, antidotul la cărțile pline de cuvinte și idei problematice, gen Jurnalul unui puști, cu care și-ar pierde cei mici vremea și inocența. Dacă memoria i-ar sluji un picuț mai bine, probabil că s-ar gândi de vreo douăzeci de ori înainte s-o facă.
De ce? Pentru că limbajul folosit e mai divers decât își amintesc ei. Mai divers și mai direct. Am făcut o mică statistică, folosindu-mă de o variantă în Word a cărții. Avem „prost” și derivate de-ale lui circa 30 de ori, „dracului” de 24 de ori, „tâmpit” de 3, „cretin” de 5 ori, „dobitoc” de 4, „idiot” de 21 de ori, „găgăuță” de 4 ori, „bou” de 3 ori. „Nătărău” apare doar de 2 ori, dar lista poate continua cu „blegule”, „buleandră nespălată” și așa mai departe (cifrele oferite sunt aproximative și pot diferi de la o ediție la alta). Avem chiar și o ocurență a dulcelui substantiv comun „muie”, folosit desigur într-un alt sens decât cel impus odată cu manifestațiile #rezist.
Cu alte cuvinte, în cartea asta și în continuările ei se vorbește mult mai colorat – adică normal, așa cum o fac și au făcut-o dintotdeauna oamenii și copiii obișnuiți – decât în majoritatea cărților blamate de părinții hiperprotectori. Ceea ce e minunat. Tot n-aș recomanda-o unui puști de 10 ani certat cu lectura, dar nu din cauza limbajului, ci pentru că are un ritm mai greoi decât ceea ce se scrie în prezent. Nu mă îndoiesc însă că unui cititor mai încercat cartea i se va potrivi ca o mănușă.
