Nu am ales întâmplător titlul acestui text. În timpul lecturii volumului Dianei Iepure, În rest, viaţa e frumoasă, mi-a venit în minte un gând al Hertei Müller de la întâlnirea din 2010 de la Ateneu cu Gabriel Liiceanu. „Patria”, spunea ea, „e ceea ce nu poţi să suporţi şi ceea ce nu poţi să părăseşti. Poţi să pleci cu picioarele, dar o duci cu tine în cap, vine cu tine. Tâmpita de patrie vine cu tine şi dacă nu vrei; şi te chinuie şi acolo unde te-ai dus ca să scapi cu viaţă”. Chiar dacă Dianei Iepure îi lipseşte această apetenţă a Hertei Müller pentru ceea ce aş numi „adevărul agresiv”, pare să i se potrivească totuşi măcar ideea că ruperea fizică faţă de istorie lasă nişte cicatrici în sensibilitatea celui care o invocă. Dar, dacă H. Müller vrea să-şi extirpe orice conexiune cu originile care i-au provocat obsesiile (din care, de altfel, s-a născut literatura ei neagră, puternică & halucinantă), Diana Iepure îşi evocă devenirea într-un mod care îmbină nostalgia, drăgălăşenia lucidă şi regretul că locurile n-au ţinut pasul cu timpurile.
Ceea ce impresionează de la bun început în poezia Dianei Iepure este preocuparea de a atenua tonul liric cu o rapidă aducere-cu-picioarele-pe-pământ. Poeta nu-şi permite luxul reveriei decât cu măsură; pare că pendulează permanent între dorinţa firească de a rememora trecutul (cu toate consecinţele ce decurg de aici) şi precauţia de a nu se lăsa pradă emoţiilor puternice. Rezultatul e un soi de poezie de „rezistenţă”, care plesneşte sonor la final, după ce făcuse tot posibilul să menţină în aer balonul de săpun: „până nu demult/ primeam de la mama mai ales mâncare/ dulceaţă, magiun, plăcinte, porci tranşaţi gata copţi în borcane/ alaltăieri însă/ mama a observat că e din nou în vogă chignon-ul/ şi atunci a hotărât să crească pentru noi păr/ că al ei e frumos, lucios, e scump/ şi, la o adică, de ce nu?// Înfăşurate în hârtie de ziar. Puse şi scoase cu grijă din taxi, autobuz, microbuz, maşină, tren.” (p. 13). Alteori, precaritatea vieţii celor la început de drum capătă, din cauza felului inedit de rezolvare a problemelor banale, irizaţii suprarealiste: „mi-am amintit/ de o pereche/ urâtă tare/ cel mai puţin arătos cuplu/ din căminul nostru/ ăştia doi/ aveau cea mai tumultoasă viaţă sexuală/ dintre studenţi istorici aproape virgini/ ea îşi albea chiloţii/ în ceainicul în care fierbeau după aia ceai.” (p. 15).
După ce inventează o adevărată odă a simţurilor pentru a păstra câte ceva din miraculosul copilăriei şi al oamenilor care au populat-o („Femeile îşi vor apleca deasupra mea sânii parfumaţi, îmi vor săruta iconiţa de pe piept şi mă vor face să regret că părăsesc această lume, în care mirosurile sunt pentru mine alfa şi omega, beta şi gama, pi pe doi şi radical din paişpe”), poeta simte dislocarea ca pe un abandon potenţat prin apariţia decrepitudinii fizice. Şi totodată, simetric, ca pe un răspuns al naturii înseşi la nesăbuinţa de a-ţi părăsi matca & leagănul: „de la o vreme toată revolta mea a dispărut/ deşi nedreptăţile stau în continuare la loc de cinste/ am auzit că prin grădina de-acasă dau iama zilnic/ nişte păsări negre, mărunte/ mai mult merg decât zboară şi curăţă, pe rând, ca lăcustele,/ azi cireşele, mâine pojişka/ şi tot aşa/ nu mai zic de izvoarele care seacă/ de fântânile din ce în ce mai adânci/ de vulturii care planează pe la chindii peste ţarcul cu găini/ de corpul meu din ce în ce mai risipit şi mai confuz” (p. 41).
Autoironia şi ludicul sunt metodele prin care poeta, transformată acum într-un personaj de sitcom, jonglează cu spaimele (mai mult sau mai puţin infantile ale) celorlalţi, într-un joc prin care ea însăşi se salvează de la disperare.
Autoironia şi ludicul sunt metodele prin care poeta, transformată acum într-un personaj de sitcom, jonglează cu spaimele (mai mult sau mai puţin infantile ale) celorlalţi, într-un joc prin care ea însăşi se salvează de la disperare. În lumea din care toate proporţiile au dispărut, micile necazuri pot deveni capitale: „pe de altă parte,/ când ni s-a stricat maşina în deal la Cosăuţi/ şi cu ce s-o tractezi,/ dar mai ales unde/ ne-am certat două ore/ şi atunci am strigat/ nu mai avem ce face!/ rămânem, trăim, murim/ aici ne îngroapă/ că cimitirul e chiar peste deal/ glumeam bineînţeles/ dar în primele clipe/ te-ai cam speriat” (p. 48). Simetric, marile taine, ştiute doar de cei mai bătrâni, de cei mai învăţaţi sau, pur şi simplu, de cei care păstrează tradiţia, le sunt dezvăluite copiilor în şoaptă, fără nicio explicaţie, de parcă misterul superstiţiilor s-ar spulbera instantaneu odată explicată legătura dintre, de exemplu, cinste şi culoarea roşie. E aici o atmosferă mitică pe care Diana Iepure o descrie cu ochii curioşi ai copilului. Inaderenţa fetiţei la misterele vieţii e o prefigurare a rupturii de mai târziu de lumea în care semnele sunt păzite & respectate cu sfinţenie: „Mirele şi mireasa mergeau pe centru, încadraţi de nuni. Nuna ţinea în mână o sticluţă bombată cu vin vişiniu şi un buchet de flori legat cu o panglică roşie. Olica, cea care le ştia pe toate, mi-a spus odată la ureche: Înseamnă că mireasa a fost cinstită. Am înţeles că era de bine.” (p.50).
Chiar dacă discret, foarte surprinzător în volum e şi accentul politic. În elanul de autosondare, autoarea încearcă să găsească în propriul ei trecut scuze pentru deriva ideologică a modernităţii şi constată, resemnată, că nu se poate „lăuda” cu fapte de cruzime care, poate, ar face-o să suporte mai uşor efectele mişcării Cancel culture, de pildă. Sângele străbate istoria într-un enorm şir de nedreptăţi, însă în niciuna dintre aceste etape autoarea nu-şi găseşte precursorii ca personaje ofensive. Ea asistă, aşadar, la această defilare a contemporaneităţii cu sentimentul că greşelile nu-i sunt imputabile; sentiment cu atât mai sâcâitor cu cât ea nu cunoaşte în istoria ei (paşnică & imobilă structural) niciun motiv de remuşcare: „şi iar răscolesc prin arhive/ şi iar îmi zic că pot trăi împăcată/ în aceste vremuri tulburi în care/ se decapitează statui/ şi se oblojesc în stradă picioare/ nu pot spune ipocrit: e ok/ când totul se duce de râpă/ şi totuşi/ n-am găsit zare de asupritor în sângele meu mult pătimit/ zare de sânge albastru/ doar ţărani, ţărani, ţărani” (p. 55).
Poemul care sintetizează întreg demersul liric al volumului este, după părerea mea, „pescăruşii de oraş”. Odată vizitate şi revizitate consecinţele dezrădăcinării, poeta ajunge la o concluzie surprinzătoare: nu doar locurile de baştină ni se par azi străine, ci însăşi toposul pe care îl locuim. Se întâmplă ceva straniu, pare să ne spună ea; decorurile care ne înconjoară au un ce artificial, sunt compuse din elemente care nu se sincronizează, din piese incompatibile şi, din această cauză, stridente. Urbanul „acasă” se transformă într-un peisaj dizarmonios, în care cântecul pescăruşilor este sugrumat de betoane şi colţuri. Trăim într-un nowhere to run, impunător & definitiv: „pescăruşii de oraş/ nu mă bucură mai deloc/ nici atunci când vin la geamul meu/ şi bat cu ciocul ăla enorm în sticla termopan/ mai degrabă mă sperie/ şi îmi confirmă o dată în plus că/ ceva nu e în regulă cu noi/ cu marea, cu asfaltul, cu oraşul acesta/ încins, necăjit, nespălat/ nimic mai trist decât un pescăruş scormonind în gunoaie/ nimic mai înspăimântător decât ţipătul lui nefiresc/ care se loveşte de blocuri” (p. 64).
În rest, viaţa e frumoasă este unul dintre cele mai puternice & solide volume de poezie pe care le-am citit în ultimii ani. O carte care trasează graniţele rememorării şi ghidează introspecţia, totul fiind făcut cu o luciditate tăioasă, cu autoironie, cu mici ghiduşii & cochetării benigne; un lung poem compact despre neputinţe şi despre onestitatea cu care ar trebui să ni le îngrijim. Şi care lasă cititorul năucit, minute bune după întoarcerea ultimei pagini.
