/

Adio, Gulag!

Fragment în avanpremieră din romanul cu același titlu de Levan Berdzenișvili, aflat în curs de apariție la Editura Corint Books, în colecția Corint Fiction coordonată de Ana Antonescu.
Singura carte despre Gulagul sovietic pe care o citești râzând.

88 vizualizări
Citiți în 52 de minute

Ca disident politic în anii 1980, Berdzenişvili este condamnat la închisoare, în urma unor acuzații false de activism și instigare la agitație. Închisoarea sovietică nu este însă iadul la care se așteptase. Dimpotrivă, aceasta îi permite accesul la o multitudine de intelectuali, specialiști, cetățeni din toate categoriile sociale, pe care, așa cum o recunoaște cu sinceritate, nu ar fi avut șansa să-i întâlnească dacă nu ar fi fost închis.

Martor al atâtor destine, autorul închină câte un capitol din roman fiecărei persoane întâlnite în detenție, spunându-i povestea. Adunate într-o carte, portretele acestea creează o imagine multiplu fațetată a vieții din Uniunea Sovietică în pragul prăbușirii sale. Chiar și pe ultima sută de metri, o națiune caută să-și suprime cetățenii cei mai sclipitori, să-i țină închiși în beznă. Dar în bezna aceea, fără știința gardienilor, s-au format legături mai puternice decât zidurile.

„La fel ca multe memorii din închisorile sovietice, și aceasta confirmă puterea limbajului și a umorului ca abilitate de supraviețuire și ilustrează hotărârea prizonierilor de a scăpa cu viață, ca și eforturile la care au recurs pentru a face față condițiilor extreme. Levan folosește umorul foarte inteligent, pentru a aborda tema limbajului și cea a identității. În toată cartea sunt puse în discuție naționalismul și independența, în special în privința grupurilor etnice și lingvistice minoritare care făceau parte din Uniunea Sovietică.” – Ryan K. Strader, Cleaver. Philadelphia’s International Literary Magazine


9. Vadim

Vadim, adică Vadim Anatolievici Iankov, era matematician de formație, dar în realitate și topolog, filolog, poliglot, matematician, fizician, chimist – pe scurt, un tip inteligent, unul dintre cei mai talentați și mai erudiți oameni pe care i-am întâlnit în viața mea. „Kos”, așa îi spunea fratele meu, și porecla asta era folosită numai printre georgieni. Dato îl iubea sincer, îl consideram un supraom, un übermensch postnietzschean, Jora mereu polemiza cu el, iar Johnny râdea ocazional de el.

Arestat în 1982, Vadim Iankov a fost condamnat la patru ani de lagăr cu regim sever și trei ani de deportare. Și-a executat în întregime pedeapsa și a fost deportat în Republica Socialistă Sovietică Autonomă (RSSA) Buriatia.

Deși s-a născut în Taganrog[1], Vadim Iankov a fost personajul central al grupului de disidenți moscoviți, din care făceau parte și alți intelectuali precum – Sașa Cernov, Jora Homizuri, Mișa Rîvkin, Iașa Nefediev –, un grup important în lagărul nostru politic. (Deși Vadim era vedeta grupului, nu era și liderul acestuia, pentru că deținuții moscoviți nu avuseseră niciodată vreun lider dintre ai lor în niciunul dintre lagărele politice. Iar situația era valabilă și pentru georgieni.)

Vadim știa engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, greacă veche, latină și sanscrită. Se descurca de minune în problemele de lingvistică generală și indo-europeană, inclusiv în limbile romanice. Cunoștea lingvistica georgiană veche și nouă, menționa adesea lucrările lingviștilor georgieni Tamaz Gamkrelidze, Ghivi Maceavariani, Bakar Ghighineișvili și putea vorbi ore în șir despre ablaut și sistemul sonantelor în georgiana veche. Știa așa de bine greaca veche, că la seminarele noastre comune, ținute de noi pe rând pentru cei interesați, citatele din Homer erau recitate într-un hexametru ireproșabil și nu țin minte să fi făcut nici măcar vreo greșeală. (Specialiștii în filologie clasică își vor da seama de ce nivel de cunoaștere este vorba.)

Vadim era prieten cu Merab Mamardașvili și „socratic” în sensul cel mai larg al acestui cuvânt. Ca și Socrate, punea scrierea mai sus de limba vorbită și, în glumă, spunea că expresia latinească „Nulla dies sine linea” („Nicio zi fără o linie”) pentru el suna altfel – „Nulla dies cum linea” („Nicio zi fără un rând”, nu trebuie să treacă nicio zi fără să scrii măcar un rând, în care să nu scrii nimic). Soția lui suferea cel mai mult din cauza acestui principiu: la scrisorile ei destul de lungi, îi răspundea cu cele mai scurte scrisori, pline de paradoxuri – practic, nu-și lua niciodată pauză în acest sens, inventând neobosit tot felul de paradoxuri expri-
mate laconic.

Bazat pe evenimente reale, romanul-document Adio, Gulag!  este „atât o narațiune fracturată, cât și o superbă excavare a unui obsedant trecut recent”.Publishers Weekly

După numeroase teste elaborate, m-am convins definitiv că Vadim știa practic tot ce trebuia să știe un om. Deținuți din întregul lagăr veneau la el cu cele mai controversate probleme. Arnold Anderson, inventatorul multivitaminelor sovietice, se consulta cu el în legătură cu vitaminele și suplimentele biologice; Iuri Badzio, liderul social-democraților ucraineni, lămurea cu el problema sensului istoriei; Jora Homizuri, principalul nostru geolog, polemiza la nesfârșit cu el despre geosinclinale; Dmitro Mazur, unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai naționalismului ucrainean, discuta cu el despre pozitivism, motivând de ce îl contesta; Boria Manilovici, psiholog, psihiatru, poet și sionist sub acoperire, îi cerea informații secrete despre armata israeliană; Kan-Chan-Kho, spion japonez și comunist coreean, discutase cu el despre câinele cafeniu ca și cum ar fi fost un fel de mâncare ideal; Ruslan Ketenciev, etnic balkar[2], îl consulta pentru a face predicții legate de evoluția problemelor din zona Caucazului de Nord. Pot să spun ferm că Vadim Iankov, un tip atotcunoscător, gata mereu să ajute, era pentru lagărul nostru, la un loc, Google, Yahoo și Wikipedia dinainte de epoca internetului.

Soția lui era armeancă, așa că avea un mare respect față de armeni, dar pe georgieni îi aprecia în mod deosebit – avea mulți prieteni georgieni și în Moscova, și în Tbilisi. Îmi amintesc că l-am întrebat odată: „Uite, știi atâtea limbi, de ce nu ai învățat armeană, din respect pentru soție?” Și mi-a răspuns: „Dacă învăț armeană, ar trebui să învăț și georgiană, și mingrelă, și svan, apoi și abhază, și osetă, și limbile din Caucazul de Nord. Ei bine, câte eforturi să mai fac și eu?” (Nu știu dacă așa îi răspundea soției, dar un lucru e cert: în închisoare a fost interesat de alfabetul armean și cel georgian, așa că ne-a cerut mie și lui Rafik ajutorul. Vadim a învățat repede toate cele trei alfabete georgiene și ajunsese să citească chiar mai bine ca Jora Homizuri.)

Programul cultural-educativ era planificat de o comisie specială, în care în cele din urmă am intrat și eu, fiind cel mai tânăr membru al ei; comisia era condusă de Vadim. Mi s-a încredințat să pregătesc o serie de prelegeri despre Vaja Pșavela. M-am bucurat, chipurile, ce bine că îl știți pe Vaja Pșavela, și Kos mi-a tăiat-o repede, încercând să mă pună la colț: „Cum puteam să nu știm despre Vaja Pșavela, doar a fost un poet fenomenal și un teoretician al scepticismului, iar Aluda Ketelauri este primul disident! Cum se poate ca un om, indiferent de nivelul de cunoștințe de literatură rusă, să nu cunoască creația lui Vaja, când a fost tradus de Pasternak, Zaboloțki și Spasski?!”

Ca toți oamenii extrem de talentați, Vadim Iankov avea și el ciudățeniile lui. Iar una dintre acestea era percepția pe care o avea asupra originii sale etnice. Având un tată rus și o mamă evreică, Kos se considera când rus, când evreu. Dar nu exista nicio logică la baza deciziei sale de a se numi într-un fel sau altul de la o zi la alta, așa că nimeni nu putea anticipa când va spune că e rus și când evreu. Gurile rele glumeau răutăcios: cică, atunci când va începe prigoana evreilor, el va deveni rus și, dimpotrivă, când va fi avantajos să fii evreu, va renunța la originea rusă. Binevoitorii însă erau entuziasmați că Iankov declarase că e evreu tocmai atunci când aceștia începuseră să fie prigoniți. Administrația lagărului era formată doar din antisemiți vindicativi, și printre deținuți antisemiții constituiau o majoritate (pe locul întâi se aflau banderoviștii[3] ucraineni și criminalii de război baltici). Prin urmare, într-un asemenea mediu, să recunoști că ești evreu, chiar și din când în când, era pe atunci un act de eroism.

Roman nominalizat în 2020 la The European Bank for Reconstruction and Development (EBRD) Literature Prize

Îmi plăcea să-l invit pe Kos la masa mea modestă, dar, când făceam asta, apăreau complicații: uneori, oftând, refuza o bucățică de slănină rusească, ucraineană sau lituaniană obținută cu greu, iar alteori, tot oftând, visa la ea. În cele din urmă, problema a fost rezolvată ca urmare a activității intense a lui Alexei Arenberg (care deturnase un avion și care promova deschis sionismul, dar care era, de fapt, un informator KGB care lucra pentru administrația închisorii), când în lagăr evreilor li s-a dat voie să poarte kippa. Așa că, odată cu asta, a devenit mult ușor să-ți dai seama ce era Vadim: când era evreu, purta kippa, chiar și înăuntru, iar când era rus, și-o scotea.

În perioada în care Arenberg promova sionismul, Vadim, când purta kippa, se așeza la aceeași masă cu el, alături de Iașa Nedefiev și Grișa Feldman. Odată, în timpul unei mese, administrația închisorii, condusă de unul dintre controlori, Trifonov, a dat buzna în sala de mese. Trifonov a început să urle în stânga și-n dreapta: „Capetele la control!” În sală erau doi musulmani cu taqiyah pe cap, care s-au conformat de îndată. Iankov, Iașa și Grișa și-au scos și ei kippa, dar Arenberg și Rîvkin, în ciuda solicitării repetate a lui Trifonov, nu au făcut asta. Ca urmare, Mișa Rîvkin a fost băgat la carceră și a primit o pedeapsă suplimentară de opt ani de închisoare. În schimb, Arenberg, al cărui rol era să provoace astfel de evenimente, a rămas în lagărul nostru până când, din cauza atmosferei tensionate, nu a mai rezistat și a cerut să fie transferat în lagărul politic din Perm. De atunci Vadim Iankov n-a mai purtat kippa, iar eu am încetat să-i mai ofer slănină, până ce chiar el m-a invitat la o masă „îmbelșugată”: o bucată de pâine neagră, o bucățică de slănină lituaniană afumată și un sfert de cățel de usturoi.

În privința unui subiect anume, existau mari disensiuni între noi, georgienii, și Vadim Iankov, care nu înțelegea de ce ne grăbeam să fugim din Uniunea Sovietică și să ne obținem independența.

— Oare n-ar fi mai bine să ne unim eforturile și să înlăturăm împreună comunismul, să construim o democrație liberală și apoi să-și vadă fiecare de drumul lui? ne întreba Vadim.

 Iar noi protestam mereu:

— Dați-ne țara înapoi și o să avem noi grijă de georgienii noștri roșii.

Mișa Poliakov propunea o soluție originală: haideți să scoatem Rusia din Uniunea Sovietică! dar pentru Iankov asta nu schimba deloc lucrurile.

— Dacă voi o să ieșiți din Uniunea Sovietică, Rusia va pierde șansa unei dezvoltări democratice, vor veni la putere oamenii aparatului de stat, vor găsi o singură ieșire pentru Rusia – pur și simplu o să înceapă un război cu voi. Evident, fără folosirea armelor nucleare, numai cu tancuri și forțe aeriene, ne avertiza el.

I-am spus că atunci Georgia va fi deja membru al ONU și al NATO și că nimeni nu va îndrăzni să-i declare război.

— Aveți o problemă mare, nu se potolea el. Abhazia[4]!

Totuși, perspectiva noastră rămânea, în mod firesc, neschimbată.

În ciuda viziunii diferite asupra viitorului, Iankov încerca mereu să ajungă la un compromis, la o concluzie pozitivă și pașnică, uneori apelând și la metode experimentale. Așa a venit cu ideea de a lansa dialogurile socratice, unde oratorul apărea în rolul lui Socrate, iar cei care participau erau oponenții sau discipolii săi. Îmi amintesc unul dintre aceste dialoguri în mod special, pentru că atunci le-am vorbit tovarășilor mei de lagăr despre una dintre cele mai mari mândrii ale bucătăriei georgiene – satsivi. Și în ziua de azi, foștii mei colegi de lagăr îmi spun, sau îmi scriu, că n-au mai văzut de atunci vreun spectacol nici pe aproape de bun față de cel pe care l-am pus atunci eu și Vadim Iankov în scenă.

„Poate părea ciudat să spunem că un volum de memorii din timpul Gulagului este amuzant, dar cartea lui Levan este plină de descrieri paradoxale care sunt comice și, totodată, relevante pentru dezvăluirea absurdității triste a sistemului penitenciar sovietic.” — Ryan K. Strader, Cleaver. Philadelphia’s International Literary Magazine

În cadrul acelui dialog, am jucat rolul mărețului Socrate care îi pune diverse întrebări lui Vadim Iankov, un sofist cu experiență și un expert în bucătăria internațională, care recunoaște, în cele din urmă, că nu există nimic mai bun în lume decât satsivi. Nu pot să reproduc în totalitate dialogul nostru, dar, din ce îmi amintesc, a decurs în felul următor:

Socrate (eu): Ia spune, Anaxagoras, câte nații crezi că există în lume?

Anaxagoras (Vadim Iankov): Depinde la ce te referi, dragă Socrate. Dacă ai în vedere statele-națiuni, sunt mai puțin de două sute, dar, dacă iei în calcul grupurile etnolingvistice, atunci se vor aduna vreo cinci mii.

Socrate: Să ne oprim la statele-națiuni. Deci spui că sunt două sute?

Anaxagoras: Azi sunt mai puține, dar, când vor învinge unii separatiști, vor fi două sute și, probabil, puțin mai mult.

Socrate: Și prin ce anume se deosebesc între ele sta-
tele-națiuni?

Anaxagoras: Conform unui sadic îndesat cu mustață, națiunile se deosebesc în funcție de limbă, religie, teritoriu, cultură.

Socrate: Anaxagoras, nu credeam că o să-l citezi pe sadicul ăsta.

Anaxagoras: E de-al vostru. De mine v-ați găsit să vă luați acum?

Socrate: Ce înțelegi tu prin cultură?

Anaxagoras: Ceea ce a fost făcut, prelucrat cu mâinile omului: cólere care în latină înseamnă „a prelucra”, cu formele colō, coluī, cultum.[5]

Socrate: Bucătăria face parte din cultură?

Anaxagoras: Nu cred, dragul meu Socrate, cultura presupune niște aspecte mai înălțătoare.

Socrate: Oamenii pregătesc mâncarea?

Anaxagoras: Așa e, Socrate.

Socrate: Și fac asta cu mâinile?

Anaxagoras: În principal, da.

Socrate: Cum adică în principal?

Anaxagoras: Vinul îl fac cu picioarele, iar în anumite comunități și carnea e presată cu picioarele.

Socrate: Dar în principal o fac cu mâinile, nu?

Anaxagoras: Exact, dragul meu Socrate.

Socrate: Prin urmare, așa este gătită mâncarea?

Anaxagoras: Exact.

Socrate: Dar nu este asta chiar definiția culturii?

Anaxagoras: Ei bine, prin urmare, se pare că bucătăria face parte din cultura unei națiuni, dragul meu Socrate.

Socrate: Atotcunoscătorul meu Anaxagoras, câte națiuni spuneai că există?

Anaxagoras: Mai puțin de două sute.

Socrate: Și câte bucătării sunt cunoscute?

Anaxagoras: Cam douăzeci.

Socrate: Oare nu pui tu la un loc bucătăria thailandeză și pe cea chineză?

Anaxagoras: Nici vorbă, dragul meu Socrate!

Socrate: Iar pe cea iberică[6] ai băgat-o în astea douăzeci?

Anaxagoras: De două ori, Socrate al meu. Și pe cea răsăriteană, și pe cea apuseană.

Socrate: Câte restaurante spaniole sunt în Moscova?

Anaxagoras: Niciunul, dragă Socrate.

Socrate: Argentiniene?

Anaxagoras: Niciunul.

Socrate: Dar mexicane?

Anaxagoras: Nu sunt.

Socrate: Iberice de răsărit?

Anaxagoras: Nu pot fi numărate! Însă doar „Aragvi” e singurul la care merită să mergi.

Papaian: Bucătarul-șef de la „Aragvi” e armean.

Socrate: Cu atât mai mult! Bucătăria georgiană intră în primele zece bucătării ale lumii?

Anaxagoras: Fără îndoială, dragul meu Socrate!

Socrate: Ia spune, Anaxagoras, poți să le enumeri pe astea zece? Numai să fie în ordine alfabetică, să nu ne acuze careva de ceva.

Anaxagoras: Floare la ureche! Afgană, chineză, franceză, georgiană, indiană, italiană, japoneză, mexicană, spaniolă, thailandeză.

Socrate: Unii georgieni spun că cea mai bună specialitate a lor este haciapuri, alții – satsivi. Să spunem că e satsivi. Care ar fi preparatele reprezentative pentru celelalte bucătării enumerate, Anaxagoras?

Anaxagoras: Pentru afgani este kabab koubideh[7], pentru spanioli – paella, pentru indieni – curry, pentru japonezi – sushi, pentru italieni – pizza, pentru mexicani – taco, pentru thailandezi – supă cu creveți tom kha goong, pentru francezi – scoici, pentru chinezi – o specialitate din carne de tigru și dragon[8].

Socrate: Să o luăm cu sfârșitul. Când zici dragon, te referi de fapt la șarpe, nu-i așa?

Anaxagoras: Exact, dragul meu Socrate.

Socrate: Știi multe popoare în lume care mănâncă
șerpi?

Kan-Chan-Kho : Noi, coreenii, mâncăm tot ce se află mai jos ca omul, și șarpe, și maimuță.

Anaxagoras: Nu, dacă nu-i punem la socoteală pe cei din Orientul Îndepărtat și pe spiritele mitice ale pădurii.

Socrate: Prin urmare, nu poate fi o specialitate universală.

Anaxagoras: Așa se pare, dragul meu Socrate.

Kan-Chan-Kho : Asta pentru că nu ați gustat.

Socrate: Toți oamenii mănâncă scoici?

Anaxagoras: Nu, prin urmare, nici asta nu poate fi o specialitate universală.

Socrate: Ce poți spune despre cei care consumă carne crudă?

Anaxagoras: Sunt în minoritate.

Socrate: Atunci ce putem spune și despre sushi?

Spionul japonez Orlov: Sushi nu conține doar carne crudă.

Anaxagoras: Că sunt șanse mici ca și aceasta să fie considerată o specialitate universală.

Socrate: Sunt creveți în Volga?

Anaxagoras: Jumătate din lume nici nu știe ce sunt creveții.

Socrate: Îți poți imagina oare, marele meu gurmand Anaxagoras, o supă tom kha goong fără creveți și lapte de cocos?

Anaxagoras: Nu, nu pot, dragul meu Socrate.

Socrate: Ia gândește-te tu bine, dragă Anaxagoras, și zi-mi: ce e mai bun – paella spaniolă sau un pilaf uzbec bun?

Anaxagoras: Nu pot să mint în prezența lui Rahimov – pilaful uzbek, fără îndoială.

Socrate: Deci nici paella nu poate fi considerată o specialitate universală. Ce ne-a mai rămas?

Anaxagoras: Cei cinci magnifici: kebab koubideh al afganilor, curry-ul indienilor, pizza italienilor, taco al mexicanilor și satsivi al georgienilor.

Socrate: Nu crezi că există asemănări între pizza italienilor, haciapuri al georgienilor și vatrușka[9] rușilor?

Anaxagoras: Dragul meu Socrate, știi deja care este părerea mea față de haciapuri. Și hai să excludem pizza, că oricum nu sunt un mare amator.

Socrate: Și din ce e făcut un taco mexican? E ca o solianka? Cred că-i la fel, numai că are mai multe ingrediente, nu-i așa? Dar oare nu-i mai bună?

Donskoi: De acord, solianka[10] e mai bună, iar cu un castravete murat merge și mai bine!

Socrate: Să ne oprim la kebab, khorovats[11] și șașlâcul[12] pan-sovietic. Ai făcut vreodată șașlâc, dragă Anaxagoras?

Anaxagoras: Desigur, la Peredelkino făceam mereu șașlâc.

Socrate: Kebab koubideh nu este cumva ceea ce noi nu­mim simplu kebab? Și versiunea afganilor n-are cum să fie mai bună decât a azerilor.

Anaxagoras: Ai dreptate, dragul meu Socrate. Ceea ce-mi iese mie bine n-are cum să fie cel mai bun fel de mâncare din lume. Iar khorovats-ul pe care îl fac armenii e mai bun decât orice șașlâc.

Socrate: Acum să înceapă competiția preparatelor care conțin nuci. Curry sau satsivi[13]?

Anaxagoras: Va fi greu de ales, seamănă foarte mult.

Socrate: Ia spune, Anaxagoras, ce carne se folosește pentru curry?

Anaxagoras: De pui.

Socrate: Iar pentru satsivi?

Anaxagoras: De curcan.

Socrate: Care carne se consumă mai mult?

Anaxagoras: Socrate, dar ce importanță are asta?

Socrate: Care are o consistență mai mare, satsivi sau curry?

Anaxagoras: Satsivi.

Socrate: Care conține mai multe nuci?

Anaxagoras: Satsivi.

Socrate: Te saturi mai repede dintr-un castron de satsivi sau dintr-unul de curry?

Anaxagoras: Satsivi. Așa e, Socrate, recunosc, satsivi e cel mai bun preparat culinar din lume. Acum spune-ne și nouă cum se prepară.

A urmat rețeta de satsivi și descrierea modului de preparare. Oamenii din lagăr cu burțile chiorăindu-le de foame plângeau și ne felicitau – primul nostru dialog socratic fusese un adevărat succes. Acest act artistic ne-a stors de puteri, dar a fost o minunată formă de descărcare emoțională. Am băut două termosuri de ceai negru concentrat și ne-am făcut o promisiune că, de îndată ce eram eliberați, aveam să căutăm cei mai buni bucătari de curry și satsivi și să-i punem să gătească, apoi să decidem cine era câștigătorul. (Acest vis gastronomic a rămas și azi neîmplinit.)

Așa cum am spus, Vadim era un cunoscător remarcabil al limbii grecești vechi, dar, din anumite puncte de vedere, se distingea încă un anumit nivel de amatorism. De exemplu, teoretic el înțelegea accusativus cum infinitivo, dar în text se putea întâmpla să nu-l recunoască. Avea la el un manual de limbă greacă al lui Sobolevski, așa că citise textele de acolo de mii de ori și le știa, evident, pe de rost. De aceea, de ziua lui m-am decis să-i fac un cadou serios. În sistemul „Cartea prin poștă”, intrase și celebra serie Teubneriana din Republica Democrată Germană – volumele cu coperte roșii erau de literatură greacă clasică, iar cele albastre de literatură latină. În ciuda adresei mele suspicioase, Casa Cărții din Leningrad a primit comanda și a trimis un tom roșu din Euripide: ediția academică în greaca veche a uneia dintre capodoperele acestui autor, Alcestis. Nu pot să descriu ce-a simțit Iankov când a primit cadoul – textul grecesc original și neadaptat. Deși avea și un mic dicționar din manu­alul lui Sobolevski, i-am spus că putea să apeleze și la ajutorul meu – la urma urmei, eram un specialist care se pregătea pentru obținerea titlului de doctor!

Înainte de asta, Vadim mă studiase după propria „paradigmă a vieții”, cum se exprimase el. „Imaginează-ți că Dumnezeu ți-a dat atâta apă de câtă ai nevoie pentru traversarea deșertului, nicio picătură în plus sau în minus. Mergi prin deșert. Întâlnești un om însetat, îți cere apă, ce faci?”, m-a întrebat el odată. Am răspuns că o să-i dau omului să bea și că o să ne continuăm drumul împreună. „În cazul acesta, o să muriți amândoi, apa nu vă ajunge, nu puteți ieși din deșert”, a insistat Vadim. „Nu, imaginează-ți că viața ta e apa aceea pe care o ai la dispoziție. Tu trebuie s-o păzești, nu trebuie să-i dai nimănui să bea din ea!” Dar eu i-am răspuns ferm că oricum o să-mi împart rezerva de apă și astfel disputa s-a încheiat.

Vadim s-a apucat de îndată să lectureze cartea pe care i-o dăruisem. Personajul lui Alcestis îl fascina prin spiritul său de sacrificiu de care dăduse dovadă, gata să moară de dragul persoanei iubite, să moară în locul altcuiva. Dar, în schimb, era tare furios pe Euripide care nu era de acord cu „paradigma vieții” lui. Alcestis, mama literară a Antigonei, îl fermeca și îl enerva deopotrivă. Susținea că mama în vârstă a lui Admet procedase corect, că nu acceptase să moară în locul fiului ei, ceea ce era valabil și în cazul tatălui. „Dar cum de soția, Alcestis, așa de tânără, a renunțat la viața care-i fusese dăruită? Chiar nu pot să înțeleg! Nu vreau să înțeleg!”, exclama Vadim exasperat.

Probabil de aceea spune Aristotel că Euripide este cel mai tragic dintre poeți. „Cum de a putut să scrie așa ceva, cum a putut?”, se tot întreba Vadim. „Ei, și chiar dacă putem, nu trebuie s-o comparăm pe Alcestis cu Antigona. Antigona a murit pentru o idee.” Și aici Vadim a rostit primul vers din remarcabilul cântec francez Mourir pour des idées al lui
George Brassens: „Mourir pour des idées/ L’idée est excellente” („Să mori pentru o idee, ce idee excelentă!”)

Odată, la inițiativa lui Boris Manilovici, am organizat o seară de poezie – fiecare deținut care dorea să participe avea la dispoziție cinci minute în care putea să-și prezinte poetul preferat. În intervalul stabilit, trebuia să recite o poezie sau un fragment dintr-un poem și în câteva cuvinte să prezinte fie creația, fie propria părere față de poetul ales. Pentru cronometrare am folosit o clepsidră improvizată de Rafael Papaian, meșterul lagărului. Jora Homizuri și Mișa Poliakov au prezentat un cuplu de scriitori: Jora l-a prezentat pe Nikolai Gumiliov, alegând un poem reprezentativ, cel despre muncitorul care a turnat glonțul ce l-a străpuns pe poet în piept, iar Mișa – pe Anna Ahmatova, cu poemul „Sentința” din volumul Recviem („Azi, am atât de multe de făcut…”). Manilovici, organizatorul evenimentului, l-a ales pe preferatul său, Osip Mandelștam, eu – pe Galaktion Tabidze, cu poemul „Maria” („În acea seară te-ai căsătorit, Maria!/ În acea seară aveai privirea încețoșată…”). Rafik – pe Paruir Sevak („Liturghie pe trei voci”), Helii Donskoi – Aleksandr Blok (un poem apropiat ca temă, dar trist: „O fată cânta în corul bisericii”); Sașa Cernov – pe Boris Pasternak, cu poemul „Răsărit” („Cândva, ai fost totul pentru mine…”), iar Vadim pe Marina Țvetaeva.

În acea seară, Vadim ne-a uimit pe toți. Deși, în general, era un tip ironic și rezervat, atunci a recitat cu mare emoție niște fragmente absolut geniale din „Poemul sfârșitului” al Țvetaevei și și-a încheiat prezentarea amintind de evenimentele tragice din ultimul an de viață al marii poete. Ajunsă în pragul disperării, căci nu mai avea cu ce să se întrețină, Țvetaeva era pe punctul de a accepta un post de femeie de serviciu la Casa Scriitorilor – un post pe care i-l găsiseră câțiva dintre puținii prieteni care îi mai rămăseseră –,pentru a afla, în cele din urmă, că și această ultimă șansă de supraviețuire îi fusese refuzată. Se pare că renumitul poet Ilia Ehrenburg spusese că nu se califica pentru acel post și, astfel, soarta Marinei Țvetaeva a fost decisă. Vadim a pomenit de ultimul loc în care trăise Țvetaeva –Elabuga – un orășel în ruine, aflat în mijlocul pustietății, care datorită Marinei Țvetaeva a rămas în istorie, așa cum a făcut și
Napoleon cu Bătălia de la Waterloo – fiind locul în care înregistrase singura sa înfrângere. Puțini își mai aduc aminte de Austerlitz, Marengo, Rivoli și de piramide, dar nimeni nu va uita de Waterloo. Viața exuberantă pe care a dus-o la Moscova, Koktebel, Berlin, Praga și Paris se încheie cu sinuciderea de la Elabuga, ca un reproș pentru cei rămași în viață.

Lumea-n jur se stinge, sfârșitul mă așteaptă

Lumea-n jur se stinge, sfârșitul mă așteaptă

Lumea-n jur se stinge, sfârșitul mă așteaptă

Fără zgomot, totul se pierde-n într-o șoaptă.

După reprezentație, lui Kos i-au mai rămas vreo zece secunde în care a apucat să încheie cu aceste versuri dintr-un poem al lui T.S. Eliot, „The Hollow Men”, care rezonează cu ultimele versuri din „Poemul sfârșitului”:

Și-n valurile nesfârșite

de întuneric gârbovite,

fără urme, fără cuvinte,

corabia dispare.

Și în clepsidra lui Papaian se scurse și ultimul fir de nisip.

Vadim nu-și mai exprimase vreodată pasiunea pentru poezie, nici vorbă de aprecierea pe care o avea față de
Marina Țvetaeva. Așa că, după această reprezentație, aproape toată lumea și-a schimbat părerea despre Vadim, care era,
în mod clar, atras de știință (un termen ales de Manilovici, poetul și psihologul nostru, care era folosit doar în sfe-
rele tehnologice și industriale până la instaurarea epocii perestroikăi, când a început să fie utilizat la scară largă). Cel mai încântat dintre toți era Jora, care nu s-a străduit absolut deloc să-și ascundă reacția. Și în ciuda îndelungatei competiții de secole întregi dintre cele două capitale, Moscova și Sankt Petersburg, Mișa Poliakov (reprezentantul grupului din Sankt Petersburg) a trebuit să recunoască: „Da, Vadim m-a uimit, ne-a uluit pe toți”.

Johnny a fost singurul deloc impresionat de lacrimile care au început să-i întunece vederea lui Iankov în timp ce vorbea despre Țvetaeva. „E actor”, îmi explica Johnny, „ce te miri așa? Ei, ce oameni mai sunteți și voi, gurienii ăștia, e suficient să vedeți o lacrimă și imediat îi iertați tot omului! Mai bine ți-ai aminti cum, respectând idioata aia de «para­digmă a vieții», nu ți-a dat apă în deșert, condamnându-te la moarte. Oare nu Soljenițîn a spus că în închisoare cel mai mare gest de eroism nu e să faci rost de o porție extra de supă, ci să împarți cu cineva supa asta?” Cum era să-i explic eu necredinciosului de Johnny că, citind finalul „Poemului sfârșitului”, Vadim ne-a lăsat să-i pătrundem în suflet?

În 1986, Vadim Iankov a fost eliberat din lagăr și trimis în deportare. La plecare, conform tradiției din lagăr, și-a împărțit lucrurile. Eu am primit toată biblioteca lui, cam o sută de cărți, printre care și manualul de greacă al lui Sobolevski și Alcestis a lui Euripide, cu o grămadă de însemnări pe  margini, observații și o polemică acută cu Euripide în grea-
ca veche.

Astăzi, Vadim Iankov, în vârstă de 74 de ani, este profe-
sor la Universitatea Umanistă de Stat din Rusia, unde ține cursuri de istorie a filosofiei și matematică. A uitat de ve-
chiul său principiu, „Nulla dies cum linea”, dar nu a revenit la clasicul „sine linea” – a scris și a publicat câteva articole. Dintre acestea, unul anume este citat în mod deosebit – „Construcția materiei potrivit lui Anaxagoras”. În epoca lui Elțin, Vadim a încercat să intre în politică, dar nu a câștigat alegerile pentru Duma de Stat a Rusiei, fiind depășit de un comunist din partidul lui Zuganov și de un liberal-democrat din partidul lui Jirinovski. În opinia mea, Duma de Stat a Rusiei nu avea deloc nevoie de asemenea standarde înalte. Ca și în cazul Marinei Țvetaeva, în Rusia (și în țările vecine) se găsește mereu o „candidatură mai potrivită”.


[1] Oraș portuar din sud-vestul Rusiei (n. red.).

[2] Popor turcic din regiunea Caucazului, unul dintre titularii de drept ai republicii autonome Kabardino-Balkaria, care face parte din componența Federației Ruse, aflată în Caucazul de Nord (n. red.).

[3] Membrii unei coaliții formate din organizații de extremă dreapta în Ucraina. Termenul este derivat de la numele lui Stepan Bandera (1909–1959), președintele Organizației Naționaliștilor Ucraineni, care a fost fondată în 1929 prin fuziunea mai multor mișcări politice, printre care și Uniunea Fasciștilor Ucraineni. Această organizație a fost implicată în numeroase atrocități – au executat inclusiv civili, în mod predominant evrei și polonezi, în timpul regimului nazist (n. red.).

[4] Regiune autonomă în Georgia sovietică la finalul anilor 1980, cu o lungă istorie de conflicte, fiind un teritoriu disputat de Georgia și de Rusia. În prezent, este un stat de facto în Caucazul de Sud, fiind recunoscut de majoritatea statelor ca o republică autonomă a Georgiei (n. red.).

[5] Forma de indicativ prezent, persoana I, singular – colō, forma de perfect simplu, persoana I, singular – coluī, forma de participiu – cultum (n. red.).

[6] În continuare e vorba de Kartli, regatul feudal georgian, pe care grecii l-au denumit Iviria sau Iberia Orientală (n. tr.).

[7] Frigăruie din carne tocată (n. tr.).

[8] Se referă, de fapt, la un vechi preparat tradițional din sudul Chinei, gătit din carne de pui, șarpe și pisică sălbatică (n. red).

[9] Plăcintă cu brânză dulce (n. tr.).

[10] Un soi de ciorbă în bucătăria rusească și ucraineană, care se consumă și în alte state foste sovietice și în anumite părți din fostul Bloc Estic. Conține trei ingrediente de bază: carne, pește și ciuperci, la care se adaugă castraveți murați în saramură și adeseori varză, cartofi, smântână și mărar (n. red.).

[11] Preparat tradițional în bucătăria armeană, similar chebapului (n. red.).

[12] Frigăruie preparată de regulă din carne de berbecuț (n. red.).

[13] Pui preparat în sos gros de nuci (n. tr.).

Levan Berdzenișvili s-a născut în 1953, în orașul georgian Batumi, într-o familie de intelectuali. După absolvirea Facultății de Filologie de la Universitatea din Tbilisi, a început să lucreze ca profesor. Este autorul a numeroase cărți și eseuri despre literatura antică, a predat în mai multe universități din Georgia.
În 1978 s-a numărat printre fondatorii Partidului Republican din Georgia, activitatea sa politică ducându-l în 1983 la condamnarea de către regimul sovietic la trei ani de închisoare. Experiența detenției este descrisă în romanul autobiografic Adio, Gulag!, apărut în limba engleză în 2019 (Sacred Darkness) și în curs de traducere în mai multe țări.
Între 1998 și 2004 a fost directorul Bibliotecii Naționale din Georgia. Berdzenișvili și-a continuat cariera de politician, a susținut Revoluția Trandafirilor în 2003 și a fost membru al Parlamentului georgian în mai multe rânduri.
În anii din urmă a fost invitat să țină cursuri la mai multe universități americane.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Avanpremiere”

Salamandre

Fragment în avanpremieră din romanul cu același titlu aflat în curs de apariție la Editura Litera,