Traficanți de organe, o stație spațială, un experiment social în cartierul Cotroceni și o femeie care își pierde mințile în cea mai lungă noapte din viața ei. Patru personaje, patru întâmplări stranii.
„Ieșite parcă din mantaua unui Gog contemporan, personajele din Salamandre dezvoltă psihologii care trec ușor în zona patologicului, de la chirurgul genial, dar brutal, și până la urbanistul care participă la reconstrucția unui Cotroceni fantast.“ Mihai Ene
— FĂ!
Auzul îi fu perturbat: FĂ! TU CINE MAI EȘTI, FĂ?
Foșgăitul tufelor încetase. O lacrimă i se oprise în vârful bărbiei, lungindu-se încet, acumulând greutate. În lacrimă sticlea o luminiță și niște umbre dinamice se reflectau în rotunjimile minuscule, în planul răsturnat dinăuntru. Pupilele i se dilataseră, iar corpul îi fu străbătut de-un val de căldură. Adrenalina atingea punctul culminant.
Nimerise într-o poiană și avea în fața ochilor Răul. Cinci bărbați și crimele lor. În lumina unor faruri, patru dintre ei manevrau fierăstraie lângă un butoi de tablă. Dar acum se opriseră din ceea ce făceau, lamele nu mai tranșau în os. Puțin mai în față, un cap de femeie despărțit de trup stătea cuminte în iarba neagră. Elena știa cui aparținea țeasta – în ciuda atrocității la care fusese supusă, mimica nu i se pervertise. Iar al cincilea bărbat se afla lângă o altă femeie, încă întreagă, dar căzută într-o rână și legată fedeleș. Moartă? Sau doar leșinată?
Cealaltă: Pleacă, nu mai sta. Pleacă!
Din gura femeii, dintr-un amalgam de benzi de izoler răsucite în jurul capului ca să facă priza unei măști de oxigen, pornea un furtun care se termina într-o țeavă de eșapament.
Elena remarcase de-a valma toate acestea în câteva secunde, chiar dacă acele secunde aveau consistența unui timp dilatat.
— Tudorița, ce ți-au făcut… șoptiră fără voce buzele ei.
Pesemne că planul de-a le reda libertatea dăduse chix.
3.746 de fire de iarbă o despărțeau de criminali.
3.780.
3.850.
Tot mai multe, căci Elena o luase la fugă. Deodată, ceea ce fusese până mai devreme coerență a cărărilor se preschimbă într-un mediu ostil, în care foșnetele conspirau împotriva firii, dându-i semnale greșite. Auzul se întorcea împotriva lui însuși. Văzul, un agent patogen ce distrugea dinăuntru coordonarea mușchilor. Frunzele lipicioase din glod o voiau la pământ, corurile hățișurilor o chemau spre ele, vino, încurcă-te în noi, cazi aici, lasă-te strangulată aici. Crengile mai joase abia așteptau să o lovească în frunte, să se agațe de ea și s-o ofere pe tavă asasinilor.
Cealaltă: Pe-aici! Nu, nu pe-acolo!
Iată silueta neagră a Elenei printre trunchiurile negre. Iată-i și pe urmăritori. Grație instinctelor de animal sălbatic, pe patru dintre ei reuși să-i lase în urmă, dar al cincilea avea resurse net superioare și izbutea să țină ritmul.
Iată acum inevitabilul, lozul pierzător ascuns în beznă: prada se împiedică de ceva tare și căzu pe burtă, iar prădătorul, prin legile vitezei și-ale orbirii, se împiedică și el, prăbușindu-se chiar lângă ea.
La sute de metri în spatele lor, siluetele celorlalți criminali recâștigau teren.
Apucând la nimereală, bărbatul o înhăță de păr. Elena vru să se răsucească, însă un cot îi alunecă și pică iarăși pe burtă. Simțurile îi sugerau bărbatului să profite de avantaj, să caute să se pună cu toată greutatea peste ea, pentru a o cuprinde mai bine. Degetele i se înfipseră răsfirate în pământ și podurile palmelor împingeau, făcând-o să se târască încet în coate. Însă bărbatul încă o ținea strâns de coamă, acesta era asul lui din mânecă. Lupta dintre respirațiile lor, leorpăitul solului. Toate frunzele jilave care-i treceau apatice pe sub palme, tot noroiul neputincios ce răscolea de sub el și mai mult noroi neputincios. Cealaltă: Noroi și frunze. Gândește un pic: noroi și frunze. Frunzele sunt groase ca o crustă, iar noroiul poate fi strâns în pumn ca o bilă. Strânge pumnul! Elena strânse pumnul: o halcă de nămol cu frunze se formă în mână, simți chiar și câteva fragmente de pământ întărit. Apoi, cu o strădanie ce-i smulse un geamăt de durere, căci își auzise părul trosnind, se opinti într-un genunchi și își roti gâtul și bazinul cât de mult putu, după care lovi la întâmplare pe direcția în care percepea punctul maxim de putere în strânsura pletelor.
Scalpul i se detensionă instantaneu, părul îi căzu pe umeri. Turta de mocirlă se spărsese în ochiul adversarului.
Cealaltă: Ce mai stai?!
Criminalul începuse să țipe ca din gură de șarpe, apăsând cu palmele pe ochiul vătămat.
Cealaltă: Cred că era și-o piatră în nămol.
Țipetele răsunau deja la câteva zeci de metri în spatele ei. Toate fugile din trecut fuseseră niște iluzii optice, abia acum Elena cunoștea fuga adevărată, fuga fugilor, o fugă în care nu mai rămăsese nimic uman.
Romanul Salamandre de Liviu G. Stan poate fi precomandat pe site-ul editurii Litera.
