Mambo

Fragment de roman

Start
752 vizualizări
Citiți în 19 de minute

Când fluierul arbitrului dăduse startul partidei România-Columbia, Victor Iancu, un aventurier pe care fotbalul îl lăsa rece, tocmai se pregătea să încheie ziua cu o binemeritată porție de borș de pește. Căpățânile unor crapi pluteau în lichidul aromat dintr-o oală de tuci pusă pe-un cuptor improvizat din câțiva bolovani. Rămurelele trosneau plăcut sub fundul oalei, iar bolbocii scuipau aburi de mirodenii.

Din când în când, Mache, ajutorul lui Victor, mai învârtea cu polonicul în fiertura ruginie, aducând la suprafață arhipelaguri de legume, și testa borșul sorbind cu un gest ușor efeminat.

— Încă puțin…

Deja de-o oră tot spunea încă puțin. Însă răbdarea lui Victor Iancu părea infinită. Nu poți fi căutător de comori fără superputerea asta. Să cercetezi măruntaiele pământului este poate suprema reînscenare a luptei dintre David și Goliat. Epocile se depun straturi peste straturi și vor să zăvorască totul în taina lor subterană. Asta-l învățase pe Victor nu doar pasiunea pentru comori, ci și lunga experiență de inginer petrolist.

Dar nu astfel de meditații îi fluturau acum prin minte.

Detectoarele de metale se odihneau sprijinite de trunchiul unei sălcii, iar scânteierile apusului poleiau luciul Dunării. Norii se aliniaseră imperial deasupra deltei, îngrășați de lumini roșiatice, și ultimele raze ale zilei i se păreau lui Victor a se dezintegra într-o pulbere fină ce-i insufla naturii o rezonanță sacră, de templu. Orăcăitul broaștelor și isonul greierilor se întețiseră, excitate de preludiul nopții.

N-ar fi dat aceste locuri pentru nimic în lume, se gândea Victor Iancu, scrutând zarea și gonind cu pălăria de paie țânțarii care-l bâzâiau. Putea băga mâna-n foc că pământurile astea subestimate ascundeau metale rare; scandiu, lantan, ceriu, europiu – aceste cuvinte aparent inutile vor fi pe buzele secolului XXI, pe măsură ce oamenii vor deveni tot mai dependenți de computere. Va veni ziua-n care secretele bazale de pe cursul inferior al Dunării, bine păzite deocamdată de rocile dobrogene, vor ieși la iveală și vor cuceri bursele Europei! Mulțumit pentru a nu știu câta oară de această profeție, Victor se puse în genunchi și, profitând de ultimele rămășițe de lumină, desfăcu în iarbă harta Insulei Mici. Încercui cu pixul un minuscul continent verde numit Insula Arapu și-și notă apoi într-un carnețel concluziile zilei.

Încă o insulă diagnosticată NEGATIV. Pe lângă nelipsitele capace strivite de bere, care făceau concurență efemeridelor în Deltă, găsiseră tot soiul de alte tinichele „romantice”, inclusiv monede de la 1940, dar nici urmă de comoara care-l obseda pe Victor Iancu. În curând avea să se împlinească un an de când hârlețul manevrat de Mache săpase cu speranță prima groapă într-un grind de prival, doar pentru a se ofili la vederea unei truse ruginite de mecanic înăuntrul căreia găsiseră numai o claie de râme. De atunci, multe gropi zadarnice se adunaseră la catastif. Însă, cu o dârzenie ce i se părea lui Mache de-a dreptul supraomenească, Victor Iancu nu se demoraliza; din contră, cu cât solurile lacustre și șesurile depresionare îi opuneau rezistență, cu atât mai răbdător devenea bărbatul și privirea i se ascuțea ca a unei feline care începe să-și înțeleagă prada. Căci Victor credea cu tărie că într-o bună zi va găsi acel punct vulnerabil al subsolului și că undeva, printre turbării și nisipuri fine, bobina de detecție va emite țiuitul, alarma, revelația care va smulge comoara din misterul ei. În fond, ce-i un an la scara căutătorilor de comori dacă nu o clipită?

— Ciorba-i gata, îl anunță Mache după vreo trei sferturi de oră.

După ce dădu oala de pe godinul improvizat, Mache făcu din tăciuni un foc de tabără. Flăcările proaspăt renăscute macerau acum un morman de ciulini și vreascuri. Arabescurile de fum țineau țânțarii la distanță.

Doar lingurile ciocnindu-se de inoxul castroanelor tulburau sunetele nocturne ale insulei. Focul arunca lumini și umbre pe mușchii sculptați ai lui Mache. Nu aceleași linii virile se regăseau și pe trupul lui Victor, cu un deceniu și ceva mai în vârstă și cu un burdihan ce trăda excesul de prăjeli și dulciuri.

— Matale nu mi-ai zis niciodată cum arată cuțitul lui Codin, sparse Mache tăcerea cu o voce ce părea a împrumuta tonul unui reproș.

Victor Iancu își ridică ochii din fiertura aburindă și-și trase nasul, surescitat de efectul condimentelor. Puse castronul lângă buturuga din care-și făcuse scaun și, desfăcând șiretul rucsacului de pescuit, scoase o carte cu copertele cartonate și i-o arătă lui Mache.

Mache se chiorî pe deasupra focului, citind în șoaptă titlul:

— „Co-din”. Pa-na-it Is…

— E un exemplar de colecție, din 1935. Ai citit nuvela lui Istrati despre Codin?

— Nu, domn’ Iancu… Nu mă omor io cu cărțile, dar știu cine-a fost Codin ăsta.

— Normal, toată Brăila știe, chiar dacă Terente-i mai celebru.

— De ce?

— Cum de ce? Din cauza pulii.

— Ce?!

— Nu-mi spune că nu știi de pula mare a lui Terente?

— Să mor io dacă știu, domn’ Iancu!

Victor Iancu rânji cu bonomie, ca și când s-ar fi adresat unui țânc.

Mache se pregăti să întoarcă, dar Victor îi ceru să oprească motorul. Elicea încremeni într-un nor de motorină. În liniștea instalată, Victor Iancu stătea acum înălțat în picioare și se uita lung în zare spre terasamentul din proximitatea morii. Se freca în vârful capului.

— Ceva nu-i în regulă… Parcă lipsește… Hai la mal!

— O avea groasă cât coada de hârleț. După moarte, i-au tăiat-o și-au expus-o într-un borcan la Muzeul Institutului de Medicină Legală. Avea chiar și-un tatuaj pe ea: „Fut bine și apăsat la cioc”. Așa scria pe mătărânga lui.

— Cum?!

— Mache, dar tu pe ce planetă ai trăit, mă, de nu știi astea?

— Ți-am zis, domn Iancu, io nu-s cu cărțile.

— Dar astea nu din cărți le afli. În fine, auzi aici…

Victor deschise cartea la o pagină cu vârful îndoit și citi rar:

— …„Sub toraxul său herculean era încins cu un brâu lat, de lână albă, din care ieșea mânerul unui cuțit vârât în teacă.”

Printre funigeii de foc, Victor distingea o privire nedumerită pe figura lui Mache.

— Ce nu-nțelegi?

— Ce-i ăla „horax”?

— „Torax”, nu „horax”.

— Dar ce-i ăla?

— Adică toracele. Coșul pieptului.

— Aaa…

— Ți-am citit propoziția asta fiindcă-i singurul detaliu care se cunoaște despre cuțitul lui Codin. „Mânerul unui cuțit vârât în teacă”. Atât. Aici se oprește folclorul.

— Păi, și matale cum știi, când l-oi găsi și dacă l-oi găsi, că-i cuțitul lui?

— Mă, da’ Toma Necredinciosu’ mai ești! Chiar crezi c-o să-ți spun secretele mele? Orice căutător de comori are metodele lui de documentare. Tu trebuie să bagi doar asta la cap: cuțitul lui Codin există și doar eu știu cum arată! Restul detaliilor sunt aici, în mintea mea, bine înmagazinate, rodul a zeci de ani de cercetare.

De fapt, lui Mache i se rupea dacă bărbatul din fața lui gonea după o iluzie, pe el îl interesau doar banii pe care-i primea ca să sape gropi. Și ce dacă Victor Iancu era poate nebun? „Banii vorbesc, banii vorbesc/ Unii te ridică, alții te lovesc”, vorba piesei.

Pe gropar, Victor îl racolase de la o bodegă de lângă trecerea de bac spre Ghecet. Până acum, n-avea ce să-i reproșeze – era muncitor, era punctual, își vedea de treabă.

— Domn’ Iancu, care insulă vine la rând? Mergem la Baragladine, pe insula Șaorilor, data viitoare?

Mache înghițise în sec după ce pusese întrebarea. Căutătorul de comori îl aprobă din cap. În elementele chimice din jurul lor, potențând trosnetele vreascurilor, se mai infiltră încă unul: frica. Frica amândurora. O bună parte din Insula Șaorilor, după cum se putea deduce din porecla ei, era ocupată de o șatră de țigani, care se ocupa cu furtul de fier vechi. Barjele jumulite din port stăteau mărturie dibăciei de lăcuste cu care țigănimea opera.

— Da’ va trebui să dai și matale mai mulți bănuți, că și pericolu-i mai mare.

— Oricum te plătesc mai bine decât ar putea visa un zilier să primească la o fermă.

Și cu asta îi închise gura.

Minute mai târziu, se îndreptau în direcția debarcaderului de agrement de la poalele Spitalului de Nebuni. Mache ținea cârma bărcii Laguna. Motorul Suzuki domina peste restul sunetelor din jur. Bezna pictase deasupra apei o superlună din sticlă, iar valurile negre îi periau pe lângă chilă dârele sidefii.

— Domn’ Iancu, o fi bătut România? îl întrebă Mache prin huruitul motorului, uitându-se la luminițele caselor împrăștiate pe malurile zonei Brăila Sud.

— Mă doare fix în cur, i-o reteză arțăgos Victor Iancu, cu ochii închiși, trăgând adânc în piept oxigenul răcoros al Dunării.

Să mă piș pe mă-ta, îl înjură în gând groparul.

Și nu-și mai spuseră nimic.

În curând, din peisajul sideral începu să se desprindă pe malul stâng, în baia stâlpilor de iluminat, acoperișul Morii Violatos, pe care încă mai scria, cu majuscule de tablă, „Ceaușescu și poporul”.

Victor Iancu tresări:

 — Mache, ce faci, mă? Am trecut demult de debarcader!

Mache scutură din cap, ca trezit dintr-un somn profund.

— M-au furat gândurile, domn’ Iancu…

Ce curios, își zise căutătorul de comori, căci și pe el îl furaseră gândurile, de parcă o vrajă subtilă a apei le confiscase mințile. Era oare vreun semn?

Mache se pregăti să întoarcă, dar Victor îi ceru să oprească motorul. Elicea încremeni într-un nor de motorină. În liniștea instalată, Victor Iancu stătea acum înălțat în picioare și se uita lung în zare spre terasamentul din proximitatea morii. Se freca în vârful capului.

— Ceva nu-i în regulă… Parcă lipsește… Hai la mal!

După ce legară șalupa de-un ponton, Victor, aproape năpustindu-se pe pasarelă, se duse ață spre moară, luând-o de-a dreptul printre tufele de trandafiri ce ornamentau pajiștea care separa zona carosabilă de promenadă.

Îi luă ceva vreme până să priceapă ce piesă lipsea din priveliște.

— Au furat curcubeul! exclamă într-un sfârșit căutătorul de comori, uitându-se la cele patru nituri goale rămase, într-un pătrat defrișat, în peretele înierbat al terasamentului.

Curcubeul la care se referea bărbatul era un ciot din fier masiv ce simboliza începutul unei raze irumpând din terasament. Vopsită în culorile tricolorului, raza de patriotism simula o boltă imaginară peste Dunăre unind cele două maluri. Monumentul fusese plasat acolo prin anii ’70, ca parte a unei tabere de sculptură în urma căreia întreaga faleză fusese împodobită cu lucrări mai mult sau mai puțin reușite.

În timp ce Victor Iancu se holba descumpănit și indignat la locul faptei, sus, în curțile îngrămădite pe buza terasamentului clocotea un murmur general.

— O fi câștigat România? se întrebă Mache pe sine căscând.

Răspunsul nu întârzie. Veni pe cer. Unde un șuier aprinse în noapte o păpădie de lumini picurătoare, urmată de canonada unui întreg buchet de artificii.

Prozator și jurnalist (n. 8 martie 1987), a publicat romanele Sânge de pasăre pe haine (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale. Are și un volum de versuri, Yima (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Ficțiune”