Identitate fluidă

Nu știu cât de pregătiți suntem/putem fi pentru romanul dur al Mariei Orban, Toată dragostea dintr-o fotografie arsă, și nici pentru temele propuse de scriitoare (moartea unui părinte, culpa transgenerațională, povara rolurilor sociale) sau pentru adevărurile rostite pe jumătate, pentru că altfel ar fi prea greu de digerat. Cert este că Maria nu ne menajează de-a lungul celor 90 de pagini dense, în care menține un excelent balans stilistic între scriitura cerebrală și pastilele poetice, ale ei sau ale altor scriitori (Novac, Sociu etc). Forța cărții stă în autenticitate, dar și în chestionarea unor valori/repere general acceptate, cum ar fi cele presupuse de familie ca nucleu/construct social (care nu mai pare a funcționa deloc ca mediu tocmai confortabil & safe). Oamenii locuiesc unii în alții, se colonizează, devin gazde pentru cei apropiați, pierzându-și treptat libertatea și fărâmițându-se ca indivizi. Personajele romanului – Ioana (fiica), Leia/Elena (mama/fiica) și bunica/Nana formează un trio care „sprijină lumea”, purtând fiecare povara îngrădirii și visând eliberarea. Pendulând permanent între două „spaime” (provocate atât de posibilitatea independenței, cât și de atașamentul excesiv), cele trei trăiesc prin raportare la tot ce au învățat să fie: fiice, mame, iubite, soții, într-o realitate a lor din care orice indicator EXIT pare a lipsi până la un punct.  

La fel ca în Oameni mari, romanul de debut al scriitoarei, universul ficțional se coagulează în jurul personajului principal feminin, Elena (40+), o librăreasă pasionată de cărți, divorțată, destul de egocentrică și de pesimistă, a cărei obsesie este să nu se transforme în mama ei. Frustrată și deformată de criticile constante ale părintelui pe care îl responsabilizează pentru că i-a împiedicat dezvoltarea și care nu a acceptat-o așa cum este, Elena, la fel ca Rucsandra, nu se poate maturiza, nu poate ajunge „om mare”, iar Maria Orban descrie cu minuție această zbatere continuă a Elenei care vrea să-și dea seama cine este ea dincolo de ochii care o tot privesc ca s-o judece.

Romanul devine o țesătură de fapte și gesturi, de momente sufocante, de ezitări ale personajului principal. Raportarea permanentă la câte un membru al familiei creează, ca într-o sală de oglinzi, nenumărate multiplicări și deformări, până la relativizarea (anularea chiar) imaginii inițiale, reale. Întregul roman vorbește despre identitate și despre blocajele emoționale generate de dependență și co-dependență („…amestecul de frică și admirație față de femeia care domina tot… Mama era Vrăjitoarea locului. Sau Îmblânzitoarea”), existența însăși devine un spațiu al blocajului, iar supapele sunt puține, de fapt două, literatura (mai ales poezia) și fanteziile private legate de evadarea în natură (excursii la munte alături de un bărbat) sau de plecarea în zone îndepărtate, ca spre exemplu Islanda („Cum ar fi să plece? N-au decât să facă ce vor. Ar putea merge în Islanda, câteva săptămâni, o lună chiar. Ar putea înota sau ar putea urca pe munte. A văzut un documentar mai demult cu doi tipi care și-au propus să se retragă o vreme și să mediteze. Ea nu are nevoie de nimeni și nici de meditație, vrea doar să fie singură. Ar trebui doar să sune o dată pe săptămână la poliție, să se știe că trăiește, ei așa făceau. Sau a mai aflat de o insulă mică și aspră, Kaffeklubben, cel mai nordic punct de uscat. Un iglu, ea și capătul lumii”). Pentru Elena, „fericirea e să pleci și să te întorci când vrei, cu cine vrei”, fapt care echivalează cu libertatea, un vis pierdut dinainte de a se naște, pentru că Elena simte că s-a născut captivă. Neputând să se elibereze decât cu prețul renunțării la toți cei din jur (ceea ce Elena nu poate face, nu pentru că iubește, ci pentru că nu are organ pentru independență), protagonista dezvoltă o viață interioară sub semnul nemulțumirii și al anxietății, ceea ce-l determină și pe iubitul ei să-i spună că frica i-a creat un soi de psihoză. Pentru a puncta ideea, Maria Orban folosește de multe ori termeni din sfera semantică a fricii, cuvântul apare frecvent, cu toata seria sinonimică și toate verbele care descriu starea care o domină pe Elena, pe prima pagină de exemplu, verbul „a speria” apare de patru ori, însoțit de substantivul „sperietură”, repetiție care dă tonul cărții. Este cheia în care citim romanul. Părinții nu au voie să se atingă de copii, să le locuiască sufletul, ei aparțin viitorului, iar viitorul nu poate fi viciat de nicio parazitare, „pentru că viața nu merge înapoi, nici zăbovește în ziua de ieri” (Kahlil Gibran – Profetul). Relația pe care Elena o are cu fiica ei este totuși indicatorul unui parenting reușit, având în vedere că Ioana manifestă independență, nu vrea să urmeze calea indicată de mamă, nici să-și continue studiile după terminarea liceului, iar deciziile (unele majore), le ia fără să-și consulte mama, ceea ce duce la o izbucnire de furie din partea Elenei, moment în care simțim că ea se transformă, devine propria mamă, în timp ce mama ei reală agonizează pe un pat de spital.

Jocul identităților, raporturile de putere și transferurile alcătuiesc rețeaua de bază a romanului și, de fapt, nucleul său. Freudian, Elena trebuie să-și „ucidă” părintele pentru a i se substitui, trebuie să-și nege mama pentru a se putea elibera/maturiza: „Maică-sa ca o caracatiță cu brațele peste ea, sufocând-o, maică-sa cu boala ei, cu spaima ei de singurătate, de-aia te și urăsc câteodată, mamă, îi vine să strige, m-ai vrut mereu lângă tine și uite unde am ajuns”. Dincolo de toate zbaterile omului, viața însăși, ca de obicei, fără prea multe avertismente, rezolvă problemele celor trei personaje feminine, deschizând ușa spre moarte, spre liniște sau spre libertate.

Dincolo de orice challenge la care sunt supuse personajele, ultima provocare a Mariei Orban (poate cea mai mare) este să-l determine pe cititor să-și chestioneze propriile alegeri, demers nu tocmai comod, implicit și inevitabil, în care stă, de fapt, și miza romanului.