Poeme

nedrepte prezențele noastre

vreme copleșitoare pentru cei cu amintiri din anotimpuri plăcute
pescărușii se curtează, oamenii pozează la mari rezoluții, beau bere și sucuri
în pași lenți spre casă, poposind degeaba, la picioare se adună cărăbușii,
musculițe se lipesc de pieptul umed și-și dau duhul
sunt un corp fierbinte în mișcare și de aceea se declanșează buclucuri

nedreaptă prezența mea aici printre aceste creaturi, întinzând eficiente capcane
cu gândul la tine și la un soi de lentoare acum atât de pierdută,
în slow-motion derulate aparițiile tale dinspre orizont, cu fața umflată de somn, pătată de soare
vara-n care-am vizitat mediterana și ne-am scăldat doișpe zile lângă o crescătorie de midii, într-o țară cu grafii străine
sau doar am visat-o, m-ar îmbia la asemenea proiecții aerul de saună
vânzătorii de coliere cu cochilii pictate și smoală

nedreaptă prezența mea aici construind fotografii în care sunt lângă tine
fără să-ți fie rușine de oameni, mici avalanșe de exaltare și spaimă
sunt un corp fierbinte în mișcare printre infinitele nisipuri scurgătoare
coborând unul din altul încântă, iar apoi declanșează necazuri

mă gândesc câte lucruri nu m-au interesat niciodată și simt încordare
cu mulți ani în urmă pe aceeași plajă luca adunase steluțe de mare 
lângă un pahar de plastic cu meduză moartă maria făcuse poze și plânsese 
că arată grasă, o femeie întoarsă din larg a certat-o apoi a ciupit-o de coaste

nedrepte prezențele noastre, suferințe mici care nu declanșează nimic îndată uitate
o memorie de ape străvezii, mă gândesc la tine și la câte lucruri nu m-au interesat 
niciodată, fața ta roșie de la valuri, spălată de sare,
sunt un corp fierbinte în mișcare, printre amintiri create cu anotimpuri plăcute
și tot felul de ființe sfărâmate care n-au contat până acum
mă gândesc la cărăbușii care n-au contat până acum
la paharul cu meduză moartă și la tine, o durere mică de departe uitată îndată

nedreaptă prezența mea aici, dacă număr fiecare musculiță moartă-n golul dintre sâni
și strâng totul în brațe, la fel de nedreaptă

 
atacuri


și nu trebuie să închizi ochii dacă se întâmplă
ci numai să îți lași atenția să se ascută lent, însă extrem de serios
pe relieful detaliilor care se pot dovedi salvatoare

câmpul vizual redus încet și lipsit de control la dimensiunile unui hublou
prin care ai putea înregistra deasupra labirintul câtorva orașe portuare
sau unduirea pe care o capătă într-un acvariu aripioarele peștelui spadă
când ultimele poze trase cu delfinii se agită în mânuțe inegale de copii
și încep să plutească în marea de oameni ca într-o mare reală 
iar cele trei balene albe nou-venite se retrag să-și ticluiască împăciuitor asasinatul de oameni
dintr-un documentar oarecare încărcat la întâmplare acum cincisprezece ani pe internet.
un carusel emoțional cu înțelesuri controversate și rezoluție proastă
la care încă se reacționează în timpi morți, indignare, părere de rău, ecrane 
mânjite cu humus și sosuri de paste. atunci doresc pentru mine viziunea tunel, dar și igiena
întâmplărilor de algoritm care îndrumă totdeauna către biologi marini
care salvează de la naufragiu blânde mamifere asasin, adolescenți salvați de la înec 
de delfini, pui de delfini salvați din colții fiarelor marine de către balene albastre.
o inimă uriașă de pește unde să încăpem cu toții în picioare ca în poemele 
sarei kay, dar și o mică inimă emoticon care să tremure și să-mi încheie ultimul mesaj 
spre tine,									cu dezastre.

 
pt. sora mea

mă gândesc că ți-aș putea scrie o dată și din exteriorul alarmărilor,
neperturbată. cu un dor inexplicabil după sărbători în anotimpurile calde
agitația mea controlată, ca o perdea gonflată amenințător
când ploaia de vară se transformă pe neașteptate în furtună și liniștește
ca un steag de plastic arborat la repezeală pe faleză
care nu va smulge pe nimeni din valuri, însă va atrage niște privitori
ca salteaua pe care au târâit-o câțiva paramedici
împrejurul celui mai înalt hotel din centru
ca o precauție suplimentară pentru un bărbat care amenința să sară
în cazul nefavorabil al eșecului negocierilor. o distorsiune spontană de ritm,
pașii lui de panteră în lanțuri pe deasupra capetelor
zecilor de oameni care cumpăraseră cu sume mari
porții de paste cu vedere la superba panoramă proaspăt lustruită a orașului
despre care îmi pot aminti oricând îmi doresc să mi se înmoaie genunchii.
 
însă e tot mai nedrept să rezolv amintirile mele mici cu ceva atât de important,
cu amprentele adânci lăsate în memoria colectivă de câteva ziare locale
ca pe o ipoteză facilă, demonstrată printr-o egalitate ușoară:
 
vântul permanent de pe acoperișurile clădirilor care ar fi putut să pară zgârie-nori,
vijelia nesfârșită și penele de curent, cănile cu lumânări păstrate de la paște și de la pomeni
sau lanterna care pâlpâia în noapte alarmant, pusă mereu la încărcat preventiv, încă o dată.
 
mă gândesc că ți-aș putea scrie ceva la repezeală despre mine și melancolie
cu furtunile spontane care declanșează dorul de când eram mici
ca un blocaj de rețea, care indiferent cât de mult timp trece, o să mă răvășească.
 
mă gândesc că vreau să te aud spunând că fix din cauza asta pe tine
vântul sălbatic te face întotdeauna să te simți mai bine
și la nonșalanța ta duioasă de femeie puternică și invidiată
care știe să dezamorseze drame încâlcite de familie
folosind doar un emoji cu ochi mari de câine ca pe o echivalență evidentă,
însă plină de soluții. atunci orice diferență dintre tine
și femeile din filmulețele pe care le privesc în buclă
se estompează. și îmi pot imagina coloana nesfârșită de sportive din lotul olimpic
pregătite de salturi în apă de la douăzeci de metri înălțime
care privesc drept în cameră fix înainte de mărturisirea fricii
cu seninătate și prietenie atât de discrete și rapide
încât să mă facă să empatizez deplin cu trupurile lor agile
încordate pe platforma colantată cu reclamă la energizant
și pe stânca dimprejurul unei oaze sacre japoneze
cocoțate pe balcoane cu vedere la mediterană
în peisaj fierbinte dar revigorant
pe deasupra unui echipaj de cinci scafandri antrenați să intervină
ale căror fețe sunt blurate la montajul de după.
 
mă gândesc să-ți scriu ceva la repezeală cu movile de argilă
care promiteau viață semi-urbană la periferie
viitoare cartiere cu bariere luminoase și blocuri prea joase
unde încă se spunea glod la noroiul care înghițise
tot pietrișul și cerea galoșii suprapuși pe gard în pungi de plastic
ca niște ofrande, așa cum îmi povesteau prieteni că în alte părți de lume
ape curgătoare tulburi cer persoane de sacrificat,
și ceva cu tot ce mai emoționează la gândul cu dealurile lunecoase de acasă,
cu zâmbetul ferm, educat să consoleze ore întregi pe mesaje
ca o mărturisire premeditată de pe platforma de salturi,
care se blurează după. o distorsiune spontană de ritm,
 
când nu îmi mai amintesc de tine și vântul sălbatic
ci caut contul cu patinatoarea care s-a întors pe gheață
la câteva luni după o operație pe creier să mă uit în buclă și să mă zoiesc de lacrimi
la secvențele în care și-a subtitrat plânsul cu tot felul de întrebări simple, dar care acolo
capătă o gravitate de nesuportat, de pildă
când mă voi simți din nou acasă
o să mă obișnuiesc în corpul ăsta
cum se gândesc cei din jur la mine
cum sunt dragostea și mila diferite
 
însă e tot mai nedrept să rezolv amintirile mele mici cu ceva atât de important,
să îmi scuz aceste derapaje necesare și supărătoare ale creierului
când în anotimpurile calde mi se face dor de sărbători
și de un emoji cu ochi mari de câine în lacrimi