Acesta nu este un poem despre vreme. Aflu că am sau că am avut o vreme fiindcă tot aud „pe vremea ta…” și sunt obligată să-mi povestesc vremea. Dacă ar fi după mine aș începe cu ceva de genul „pe vremea aceea…”, dar ei m-ar completa instantaneu „adică pe vremea ta”, și eu aș admite și aș repeta „adică pe vremea mea” în timp ce aș bifa I am not a robot și aș căuta să înțeleg forma vremii mele. Încep cu „pe vremea mea nu exista” și scroll. Continui cu „pe vremea mea îmi doream” și scroll. Dar nu e destul și nu-i face dreptate. Vremea mea a fost numai a mea, pe vremea mea a nins cum n-a nins niciodată, vremea mea a inventat les neiges d’antan am făcut cel mai mare ghețuș în întunericul cel mai adânc din cartier în România anilor ’80, un ghețuș pe care nu vor putea să-l reconstituie în niciun apartament-muzeu al comunismului care niciodată n-o să stea alături de peștele de sticlă. Pe vremea mea, am trăit în cea mai cumsecade familie disfuncțională. Părinții m-au apărat de frig, în timp ce se mușcau pe sub plapumă. Pe vremea mea mergeam pe Dealul Melcilor și mă gândeam că acela e un deal pe care-l urcă melcii greu și încet și voiam să-l urc și eu alături de ei, să ajung în vârf mai repede, să-i aștept. Pe vremea mea primăvara începea târziu când munții începeau să miroasă a oaie udă, a cojoc ars. Pe vremea mea câmpurile dintre blocurile noi erau pline de păpădie, o culegeam și înghesuiam în borcane toți sorii ăia mici și pufoși, pentru care primeam câteva monezi sau o notă bună. Pe vremea mea alergam pe conducte și țevi care urmau să transporte gazul la blocurile noi în construcție în caloriferele lor albe, lucioase prin care încălzirea venea atât de curat, fără praf de cărbuni sau rumeguș, fără miros. Și dacă vedeam în șanț o pisică moartă strigam părul tău să putrezească și al meu să înflorească. Mie nu mi-a crescut foarte mult. Pe vremea mea duminicile erau cu friptură și piure de cartofi și salată verde cu puțin zahăr și cu meciuri de fotbal pe care tata le urmărea cu sufletul la gură în timp ce eu îi priveam stăruitor șosetele. Pe vremea mea ne urcam cu toții ca pe porcul pârlit după tăiere și ne simțeam stăpâni. N-aș vrea să dau mai departe forma vremii mele, pentru că nu știu dacă se mai schimbă ceva sau putem s-o batem în cuie. Medicație de vară Vara când vin de afară îmi spăl întotdeauna picioarele cu apă foarte rece, demult și poate nu chiar așa demult spălatul picioarelor însemna ceva mai ales când o făceau sfinții pentru răufăcători și papucii lăsați la intratea în casă înseamnă atâta dorință de curăție sufletească eu mi le spăl singură, numai așa pot să locuiesc iarăși în casă, ca și cum aș fi simultan un om și un animal și eu-omul m-aș primi pe mine-animalul, pentru că oamenii nu primesc în casă animale decât dacă le spală întâi. După ce mă primesc în casă vara îmi fac un sirop amestec cu vârful cuțitului dulceața în apă. Iarna am mereu picioarele reci, iar răceala lor cere șosete peste șosete, pe toate le pun pentru ca răceala să nu urce în sus pe coapse, prietenii cred că am păreri ferme și mă laudă pentru asta, eu cred că am probleme cu reglarea temperaturii adevărul e că sunt căldicică iar Domnului îi plac chiar și ateii mai mult decât căldiceii așa am auzit, așa că atunci când spun dacă eu cred că e bine sau rău, tot încerc ba să mă încălzesc mai tare sau să mă răcesc mai mult și după ce amestec în sirop cu cuțitul deschid dulapul de medicamente acolo sunt așezate în ordine rivotril, furazolidon, fasconal, mă uit la ele și mă gândesc că Domnul ne iubește pe toți. Antinatura care mă desparte Câmpurile îmi sunt străine, niciodată n-am văzut lumina apusului oblică pe câmp, niciodată nu m-am dat jos din mașină să fac fotografii într-un câmp de maci, sau de lavandă sau de rapiță ce legătură au florile cu mine îmi vine să mă întreb. Poate că port înăuntru o antinatură și poate de asta urăsc munții vara și pe cei care iubesc munții și o iau voioși pe cărările lor, urăsc umezeala pe care o respiră ei, munții felul în care se acoperă cu ceață la vârf de parcă numai ei ar mai lipsi să-ți spună că vârful se atinge cu greu să-ți mai pună în cale un urcuș cu perfidia lor verde, ozonată și stâncoasă dătătoare de sănătate și satisfacție. Și urăsc munții iarna cu pârtiile lor pentru schiuri și snowboard întinse ca niște brațe benevolente bineînțeles tot pentru cei care știu să lase acolo kilojouli de efort bătăi rapide de inimă saci de adrenalină și să coboare apoi cu bronhiolele cântând pline de aer curat și cu creierul înălțat și îi urăsc pentru că au mereu zăpadă pudra aia oribilă, strălucitoare și rece care se topește parșiv imediat ce o atingi dar tot ademenește de ere și ere aceeași oameni înrobiți care se poartă de parcă au pus mâna pe aur și îi urăsc pentru că tot cheamă de ere și ere pe pantele lor afurisite numai familiile fericite și sudate care știu să petreacă împreună timp de calitate, și toate astea în vreme ce adăpostesc în coasta lor orașe ploioase care adăpostesc blocuri muncitorești care adăpostesc apartamente cu trei camere în care se face curățenie o dată pe săptămână duminica care adăpostesc bucătării în care se gătește o dată pe săptămână sâmbăta care adăpostesc la geamuri fetițe singure la părinți tunse scurt băiețește care se uită departe spre munți. Cria cuervos Un cântec din filmul spaniol Cria cuervos a fost cântecul meu. Corbul e printre cele mai grele păsări cântătoare, e o cioară mare și complet neagră, care stă deasupra ușii camerei lui Poe. Ne e cam scârbă de el că se hrănește cu hoituri, dar eu în copilărie l-am înțeles pentru că e printre puținele specii care-și pot face singure jucării. Și l-am mai înțeles o dată la maturitate când am văzut unul în spatele unei mașini cu fața în sus cu ochii și ciocul sclipind negru și cu un inel argintiu în ghearele încoiovate pe piept zornăind un cântec de reproducere dintr-un film de demult. Breaking the news Nu sunt un om. am fost o decizie care întâi a lăsat urme în nisip. Nu era nimeni pe câmpul acela nu era nici noapte nici zi numai un fel de senin dintr-un interior nedelimitat și nerevendicat. Pașii erau mici, câmpul nu se sfârșea, dac-aș putea să mai merg vreodată așa. Nu știu nici acum ce căuta strat de nisip peste câmp, dar cine știe, poate că erau primprejur și alte straturi care n-ar fi trebuit să fie unele deasupra altora. Mergeam ca un vânt de parcă nu aș fi avut cum să las urme, dar am lăsat, și iată și prima anomalie urmele s-ar putea să fi fost pe hârtie. Dar ce căuta hârtia peste nisip peste câmp nu știu nici acum. Ar fi trebuit să inventez un drum dar eu nu eram om eram o decizie încă neluată, și niciunul dintre straturi nu ar fi avut cum să stea solid unul peste celălalt. Fiecare strat fâșâia și cădea, iar decizia nu se mai lua, așa cum, într-o altă legendă, mănăstirea nu se termina. Eram o decizie în jurul căreia niciun creier frământat nu se înfășura în jurul căreia nicio inimă nu bătea nebunește, și, așa, ca să deranjez cât mai puțin, am apărut într-un vis, iar visul a fost cel care a decis. Restul nu e destul ca să facă de-o știre sau de trei stele pe goodreads. Un salut Te salut și pe tine, eule mijlocit de un decret, de o frică și de un vis cu o fetiță în rochie roșie care lăsa urme de pași pe un câmp de ai fi zis că e o mare prevestire dacă n-aș fi eu aici să-ți spun din experiență ce frumos se îmbracă uneori lașitatea. Eule mijlocit de un miniuter cu șanse ca niciodată să nu te ivești, cum au spus specialiștii. Eule boală de rinichi boală a somnului lotul era complet când ai început să fii visat, și de atunci tot așa, mereu ai apărut la strânsul mesei, și acum, că te văd limpede, mă întreb ce masă urmează să se strângă. Îți doresc să te acopere un nor de bune intenții de reparații și de politici demografic corecte, o gârlă de compensații și deasupra – moț – ca steaua-n brad visul unei femei care a visat o singură dată. Tablou neterminat cu pomeți de femeie Nu am pomeții destul de înalți. Ca femeie, ar trebui să am pomeți mai înalți. În corpul femeii, rugăciunea începe de jos și e cu atât mai înaltă cu cât mai înalți sunt pomeții. Cum să te mai arăți în primăvara nebună înflorind negreșit tot ce poate fi înflorit în afară de tine, cum să faci să o presimți și să schelălăi la timp de sub iarnă. Eu sunt cea care trebuie să iasă la suprafață: toți oamenii din oraș așteaptă să vadă în ce parte îmi cade umbra. Sub greutatea umerilor și zveltețea rugăciunilor corpul meu ia formă de scări. Dar cât au așteptat cel mai mult oamenii dintr-un oraș ca să vadă pe ce parte cade umbra unei scări? 42 și corpul 42 și de-abia acum corpul meu ia formă de corp de femeie. corpul meu îngroșat la mijloc corpul meu-butelcuță a dormitat până azi pliat în corpul de fată care a făcut toată treaba: a născut, s-a chinuit să stoarcă din el câte 15 mililitri de lapte pe zi a ridicat și a legănat și a curățat și a sângerat și nu a simțit nicio clipă că fluturele-butelcuță doarme în el împachetat și sigilat ca un vas cu țuică de pere într-un magazin de suveniruri înconjurat în partea cea mai pântecoasă cu o panglică tricoloră. 42 și corpul de până acum cel cu care am trecut prin școală, casă, spital, biserică mare, cort, Vamă, Albena cel pe care l-am stropit cu apă, cu bere, cu ceai de pelin l-am uns cu cremă de sulf și lapte mentolat e staționar așteaptă să se ia o decizie în ce-l privește ca un orb la trecerea de pietoni care întinde bastonul oricui se apropie, ca o bluză lăsată pe spătarul scaunului când pleci de acasă, pe care nimeni nu o miroase cu dor. Hoarder Mai am se pare o rezervă măricică de ovule, dar o rezervă de bani nu am, interesant câtă viață a fost pusă în mine, interesant să ai atât de mult din ceva ce nu folosești, ca mâncarea aruncată la gunoi după Revelion, ca toate hainele pe care nu le mai îmbraci și pantofii pe care nu-i mai încalți, așa am dus într-o zi la gunoi două pungi pline am trecut mai departe și am fost la farmacie, când am trecut înapoi, două sau trei minute mai târziu, pungile dispăruseră, la câțiva metri într-o parcare un homeless scormonea în ele fericit, eu un lucru nu înțeleg cum se bucură oamenii ăștia la toate prostiile, la toate mărunțișurile, când de fapt lor le trebuie o casă și am impresia că exact ideea asta le-a dispărut cu totul din cap homeleșii sunt homeleși pentru că au uitat complet că ceea ce le lipsește este o casă, nu un trening sau niște pantofi în stare relativ bună. Dacă ar găsi acolo în pungă ovulele mele sunt sigură că la fel de fericiți ar fi, dar nu se poate, ovulele mele au o casă a lor, sunt un depozit bancar la termen, monezile cu care sper să-mi plătesc cealaltă jumătate a vieții. Space shoes Da, mamă, am 42 de ani și sunt zile în care aș vrea să vii să vezi cum trăiesc și să fii prietenos-amuzată, și nimic din ce fac să nu te facă să spui eu așa ceva n-aș putea suporta. Da, mamă, dorm cu câinele și pisicile, ei au voie în pat și chiar pe pernă și chiar cu fundurile lor pe pernă au voie, la noi nici eu n-aveam voie în pat fără să îmi spăl picioarele, fără să îmi schimb papucii de casă cu cei de intrat în dormitor, și hainele de casă cu pijamalele, și nici un pahar cu apă nu aveam voie să-mi pun lângă pat, dacă-mi era sete peste noapte trebuia să merg la bucătărie să-mi iau, dar ca să ajung acolo trebuia să mă dau jos din pat să-mi iau papucii de dormitor, să îi las în pragul dormitorului și să îi iau pe cei de purtat în restul casei, nici nu aveți idee cât de repede ajungi să faci toate astea cu lanțul de gesturi pe care le putem face pe pilot automat înconjurăm Ecuatorul de cel puțin trei ori, trăind cu tine, mamă, eu am înconjurat pământul de atâtea ori că puteam să călătoresc în spațiu și să mă întorc, să-i dau clasă lui Elon Musk, nu poate face el cu toți banii lui ce fac eu cu interdicțiile tale, dar eu am uitat, mamă, nu vreau decât să vezi cum dorm cu câinele și pisica și să râzi, ce să fac am încă mintea copilului pe care l-ai lăsat să tremure pe scaun, ud și zgâlțâit de febră, până ai terminat de făcut curățenia.
1 Comment
Comentarii Anulați răspunsul
Cele mai recente din „BOX OFFICE. POEZIA”
de Cătălina Matei
Poeme de Livia Ștefan
de Răzvan Țupa
de Diana Cornea
Poeme de Constantin Buduleci
Ștefania Mihalache scrie o poezie a detaliului care, prin acumulare, intensifică emoția până la niveluri dureroase. În cele mai multe dintre texte, lucrurile încep calm, pentru ca o notație, ceva aparent insignifiant să strice tot echilibrul, dar într-o direcție de maximă poeticitate. Marin Sorescu îmi vine-n minte, citind poezia Ștefaniei Mihalache, cu toate că vocea autoarei e matură, sigură în aparenta sa nesiguranță existențială. Într-un loc percepi nostalgie, pomenindu-se un ghețuș cu aură mitologică, pentru ca în altă parte, profund și dureros, prezența cuiva apropiat să conțină o mustrare mai casantă decât lama celui mai performant cuțit. Înregistrăm o robustețe a expresiei, care nu vine din metaforă, deși aceasta nu lipsește, ci dintr-o acută și pironitoare privire asupra lumii, încărcată de penumbrele despre care nu știi dacă sunt ale realului ori ale autoarei. Iar această ambiguitate constantă, întreruptă excepțional de tușe fără niciun echivoc e proba indubitabilă că avem de-a face cu țesătura verbală a unei poete autentice.