Start
546 vizualizări
Citiți în 24 de minute
1
Acesta nu este un poem despre vreme.

Aflu că am sau că am avut o vreme 
fiindcă tot aud „pe vremea ta…”
și sunt obligată să-mi povestesc vremea. 
Dacă ar fi după mine aș începe cu ceva de genul 
„pe vremea aceea…”, dar ei m-ar completa instantaneu „adică pe vremea ta”,
și eu aș admite și aș repeta „adică pe vremea mea” 
în timp ce aș bifa I am not a robot
și aș căuta să înțeleg forma vremii mele.
Încep cu „pe vremea mea nu exista”
și scroll.
Continui cu „pe vremea mea îmi doream”
și scroll. 
Dar nu e destul și nu-i face dreptate. 
Vremea mea a fost numai a mea,
pe vremea mea a nins cum n-a nins niciodată,
vremea mea a inventat les neiges d’antan
am făcut cel mai mare ghețuș în întunericul cel mai adânc din cartier
în România anilor ’80,
un ghețuș pe care nu vor putea să-l reconstituie 
în niciun apartament-muzeu al comunismului 
care niciodată n-o să stea alături de peștele de sticlă. 
Pe vremea mea,
am trăit în cea mai cumsecade familie disfuncțională. 
Părinții m-au apărat de frig,
în timp ce se mușcau
pe sub plapumă.
Pe vremea mea
mergeam pe Dealul Melcilor
și mă gândeam 
că acela e un deal pe care-l urcă melcii 
greu și încet
și voiam să-l urc și eu alături de ei, să ajung în vârf mai repede, să-i aștept.
Pe vremea mea 
primăvara începea târziu
când munții începeau să miroasă
a oaie udă, 
a cojoc ars.
Pe vremea mea 
câmpurile dintre blocurile noi
erau pline de păpădie, 
o culegeam 
și înghesuiam în borcane 
toți sorii ăia  
mici și pufoși,
pentru care primeam câteva monezi 
sau o notă bună.
Pe vremea mea alergam pe conducte și țevi care urmau 
să transporte gazul la blocurile noi
în construcție
în caloriferele lor albe, lucioase
prin care încălzirea venea atât de curat,
fără praf de cărbuni sau rumeguș,
fără miros.
Și dacă vedeam în șanț o pisică moartă 
strigam părul tău să putrezească și al meu să înflorească.
Mie nu mi-a crescut foarte mult.
Pe vremea mea 
duminicile erau cu friptură și piure de cartofi
și salată verde cu puțin zahăr 
și cu meciuri de fotbal
pe care tata le urmărea cu sufletul la gură
în timp ce eu îi priveam stăruitor
șosetele. 
Pe vremea mea
ne urcam cu toții
ca pe porcul pârlit după tăiere
și ne simțeam stăpâni.
N-aș vrea să dau mai departe forma vremii mele,
pentru că 
nu știu dacă se mai schimbă ceva sau 
putem s-o batem în cuie. 


 
Medicație de vară

Vara când vin de afară 
îmi spăl întotdeauna picioarele
cu apă foarte rece,
demult și poate nu chiar așa demult
spălatul picioarelor însemna ceva
mai ales când o făceau sfinții pentru răufăcători 
și papucii lăsați la intratea în casă
înseamnă
atâta dorință
de curăție sufletească 
eu mi le spăl singură,
numai așa pot să locuiesc iarăși în casă,
ca și cum aș fi simultan un om și un animal
și eu-omul m-aș primi pe mine-animalul, 
pentru că oamenii nu primesc în casă animale 
decât dacă le spală întâi. 
După ce mă primesc în casă vara
îmi fac un sirop
amestec cu vârful cuțitului 
dulceața în apă.
Iarna am mereu
picioarele reci,
iar răceala lor
cere șosete peste șosete,
pe toate le pun
pentru ca răceala să nu urce în sus pe coapse,
prietenii cred că am păreri ferme
și mă laudă pentru asta, 
eu cred că am probleme cu reglarea temperaturii
adevărul e că sunt căldicică
iar Domnului îi plac chiar și ateii
mai mult decât căldiceii
așa am auzit,
așa că atunci când spun dacă eu cred că e bine sau rău,
tot încerc
ba să mă încălzesc mai tare
sau să mă răcesc mai mult
și după ce
amestec în sirop cu cuțitul
deschid dulapul de medicamente
acolo sunt așezate în ordine
rivotril, furazolidon, fasconal,
mă uit la ele și mă gândesc
că Domnul ne iubește pe toți. 

 
Antinatura care mă desparte

Câmpurile 
îmi sunt străine,
niciodată n-am văzut lumina 
apusului
oblică pe câmp,
niciodată nu m-am dat jos din mașină
să fac fotografii
într-un câmp de maci, sau de lavandă sau de rapiță
ce legătură au florile cu mine
îmi vine să mă întreb.
Poate că port înăuntru
o antinatură
și poate de asta 
urăsc munții vara
și pe cei care iubesc munții
și o iau voioși pe cărările lor,
urăsc umezeala pe care o respiră
ei, munții 
felul în care se acoperă cu ceață la vârf
de parcă 
numai ei ar mai lipsi
să-ți spună că vârful se atinge cu greu
să-ți mai pună în cale un urcuș
cu perfidia lor verde, ozonată și stâncoasă
dătătoare de sănătate și satisfacție. 
Și urăsc munții iarna
cu pârtiile lor pentru schiuri și snowboard
întinse ca niște brațe benevolente
bineînțeles tot pentru cei care știu să lase acolo
kilojouli de efort 
bătăi rapide de inimă
saci de adrenalină
și să coboare apoi cu bronhiolele cântând
pline de aer curat
și cu creierul înălțat

și îi urăsc pentru că au mereu zăpadă 
pudra aia oribilă, strălucitoare și rece
care se topește parșiv imediat ce o atingi 
dar tot ademenește 
de ere și ere 
aceeași oameni înrobiți
care se poartă de parcă au pus mâna pe aur

și îi urăsc pentru că tot cheamă
de ere și ere 
pe pantele lor afurisite
numai familiile fericite și sudate
care știu să petreacă împreună
timp de calitate,
și toate astea
în vreme ce adăpostesc în coasta lor
orașe ploioase
care adăpostesc blocuri muncitorești
care adăpostesc apartamente cu trei camere
în care se face curățenie
o dată pe săptămână duminica
care adăpostesc bucătării 
în care se gătește o dată pe săptămână sâmbăta
care adăpostesc la geamuri
fetițe singure la părinți
tunse scurt băiețește
care se uită departe
spre munți. 

 
Cria cuervos

Un cântec din filmul spaniol Cria cuervos 
a fost cântecul meu.
Corbul e printre cele mai grele păsări cântătoare,
e o cioară mare și complet neagră,
care stă deasupra ușii camerei lui Poe.
Ne e cam scârbă de el
că se hrănește cu hoituri, 
dar eu în copilărie l-am înțeles
pentru că e printre puținele specii 
care-și pot face singure jucării.
Și l-am mai înțeles o dată la maturitate
când am văzut unul
în spatele unei mașini 
cu fața în sus
cu ochii și ciocul sclipind negru
și cu un inel argintiu în ghearele încoiovate pe piept
zornăind un cântec de reproducere 
dintr-un film de demult. 


 
Breaking the news

Nu sunt un om.
am fost o decizie care 
întâi a lăsat urme în nisip. 
Nu era nimeni pe câmpul acela
nu era nici noapte nici zi
numai un fel de senin dintr-un interior
nedelimitat și nerevendicat.
Pașii erau mici,
câmpul nu se sfârșea,
dac-aș putea să mai merg vreodată așa. 
Nu știu nici acum
ce căuta strat de nisip peste câmp,
dar cine știe,
poate că erau primprejur
și alte straturi
care n-ar fi trebuit să fie 
unele deasupra altora. 
Mergeam ca un vânt
de parcă nu aș fi avut cum 
să las urme,
dar am lăsat,
și iată și prima anomalie
urmele s-ar putea să fi fost pe hârtie. 
Dar ce căuta
hârtia peste nisip peste câmp
nu știu nici acum.
Ar fi trebuit să inventez un drum
dar eu nu eram om
eram o decizie
încă neluată,
și niciunul dintre straturi
nu ar fi avut cum să stea solid 
unul peste celălalt. 
Fiecare strat fâșâia și cădea,
iar decizia nu se mai lua,
așa cum,
într-o altă legendă,
mănăstirea nu se termina.
Eram o decizie 
în jurul căreia niciun creier frământat
nu se înfășura
în jurul căreia nicio inimă 
nu bătea nebunește,
și, așa,
ca să deranjez cât mai puțin, 
am apărut într-un vis,
iar visul a fost cel care a decis.
Restul nu e destul ca să facă de-o știre
sau de trei stele pe goodreads.

 
Un salut 

Te salut și pe tine, eule mijlocit 
de un decret, de o frică și de un vis 
cu o fetiță în rochie roșie 
care lăsa urme de pași pe un câmp
de ai fi zis
că e o mare prevestire
dacă n-aș fi eu aici să-ți spun 
din experiență
ce frumos se îmbracă uneori lașitatea.
Eule mijlocit de un miniuter
cu șanse ca niciodată să nu te ivești,
cum au spus specialiștii. 
Eule boală de rinichi
boală a somnului 
lotul era complet când ai început să fii visat,
și de atunci tot așa, 
mereu ai apărut la strânsul mesei,
și acum, că te văd limpede, 
mă întreb 
ce masă urmează să se strângă. 

Îți doresc să te acopere un nor
de bune intenții
de reparații
și de politici demografic corecte,
o gârlă de compensații
și deasupra – moț –
ca steaua-n brad
visul unei femei
care a visat o singură dată. 

 
Tablou neterminat cu pomeți de femeie

Nu am pomeții destul de înalți. 
Ca femeie, ar trebui să am pomeți mai înalți.
În corpul femeii,
rugăciunea începe de jos
și e cu atât mai înaltă
cu cât mai înalți sunt pomeții.

Cum să te mai arăți
în primăvara nebună
înflorind negreșit tot ce poate fi înflorit
în afară de tine,
cum să faci să o presimți 
și să schelălăi la timp
de sub iarnă.

Eu sunt cea care trebuie să iasă la suprafață:
toți oamenii din oraș
așteaptă
să vadă în ce parte îmi cade umbra. 

Sub greutatea umerilor
și zveltețea rugăciunilor
corpul meu ia formă de scări. 

Dar cât au așteptat cel mai mult
oamenii dintr-un oraș
ca să vadă
pe ce parte 
cade umbra unei scări? 

 
42 și corpul

42 și de-abia acum corpul meu
ia formă de corp de femeie.
corpul meu îngroșat la mijloc
corpul meu-butelcuță
a dormitat până azi pliat
în corpul de fată
care a făcut toată treaba: a născut,
s-a chinuit să stoarcă din el câte 15
mililitri de lapte pe zi
a ridicat
și a legănat
și a curățat 
și a sângerat și nu a simțit nicio clipă
că fluturele-butelcuță
doarme în el
împachetat și sigilat
ca un vas cu țuică de pere
într-un magazin de suveniruri
înconjurat în partea cea mai pântecoasă
cu o panglică tricoloră. 

42 și corpul de până acum
cel cu care am trecut prin școală, casă, spital, biserică
mare, cort, Vamă, Albena
cel pe care l-am stropit cu apă, cu bere, cu ceai de pelin  
l-am uns cu cremă de sulf și lapte mentolat
e staționar
așteaptă să se ia o decizie în ce-l privește
ca un orb 
la trecerea de pietoni
care întinde bastonul oricui se apropie,
ca o bluză
lăsată pe spătarul scaunului
când pleci de acasă,
pe care nimeni
nu o miroase cu dor. 


 
Hoarder


Mai am se pare
o rezervă măricică de ovule,
dar o rezervă de bani nu am,
interesant câtă viață a fost pusă în mine,
interesant
să ai atât de mult din ceva ce nu folosești,
ca mâncarea aruncată la gunoi după Revelion,
ca toate hainele pe care nu le mai îmbraci
și pantofii pe care nu-i mai încalți,
așa am dus într-o zi la gunoi
două pungi pline
am trecut mai departe
și am fost la farmacie, 
când am trecut înapoi, 
două sau trei minute mai târziu,
pungile dispăruseră,
la câțiva metri într-o parcare
un homeless scormonea în ele fericit,
eu un lucru nu înțeleg
cum se bucură oamenii ăștia la toate prostiile,
la toate mărunțișurile,
când de fapt lor le trebuie o casă
și am impresia că exact ideea asta
le-a dispărut cu totul din cap
homeleșii sunt homeleși 
pentru că au uitat complet 
că ceea ce le lipsește este o casă,
nu un trening sau niște pantofi în stare relativ bună.
Dacă ar găsi acolo în pungă 
ovulele mele  
sunt sigură că la fel de fericiți ar fi,
dar nu se poate,
ovulele mele au o casă a lor, 
sunt un depozit bancar la termen,
monezile 
cu care sper să-mi plătesc cealaltă jumătate a vieții. 
	
 
Space shoes

Da, mamă, am 42 de ani 
și sunt zile în care aș vrea să vii
să vezi cum trăiesc
și să fii prietenos-amuzată,
și nimic din ce fac să nu te facă să spui
eu așa ceva n-aș putea suporta.
Da, mamă, 
dorm cu câinele și pisicile,
ei au voie în pat
și chiar pe pernă
și chiar cu fundurile lor pe pernă au voie,
la noi nici eu n-aveam voie în pat
fără să îmi spăl picioarele,
fără să îmi schimb papucii de casă
cu cei de intrat în dormitor,
și hainele de casă cu pijamalele,
și nici un pahar cu apă nu aveam voie 
să-mi pun lângă pat,
dacă-mi era sete peste noapte 
trebuia să merg la bucătărie să-mi iau,
dar ca să ajung acolo
trebuia să mă dau jos din pat
să-mi iau papucii de dormitor,
să îi las în pragul dormitorului
și să îi iau pe cei de purtat în restul casei,
nici nu aveți idee
cât de repede ajungi să faci toate astea
cu lanțul de gesturi pe care le putem face pe pilot automat
înconjurăm Ecuatorul de cel puțin trei ori,
trăind cu tine, mamă, eu am înconjurat pământul 
de atâtea ori
că puteam să călătoresc în spațiu și să mă întorc,
să-i dau clasă lui Elon Musk,
nu poate face el cu toți banii lui
ce fac eu cu interdicțiile tale,
dar eu am uitat, mamă,
nu vreau decât să vezi cum dorm cu câinele și pisica
și să râzi,
ce să fac
am încă mintea copilului
pe care l-ai lăsat să tremure pe scaun, ud și zgâlțâit de febră,
până ai terminat de făcut curățenia. 

1 Comment

  1. Ștefania Mihalache scrie o poezie a detaliului care, prin acumulare, intensifică emoția până la niveluri dureroase. În cele mai multe dintre texte, lucrurile încep calm, pentru ca o notație, ceva aparent insignifiant să strice tot echilibrul, dar într-o direcție de maximă poeticitate. Marin Sorescu îmi vine-n minte, citind poezia Ștefaniei Mihalache, cu toate că vocea autoarei e matură, sigură în aparenta sa nesiguranță existențială. Într-un loc percepi nostalgie, pomenindu-se un ghețuș cu aură mitologică, pentru ca în altă parte, profund și dureros, prezența cuiva apropiat să conțină o mustrare mai casantă decât lama celui mai performant cuțit. Înregistrăm o robustețe a expresiei, care nu vine din metaforă, deși aceasta nu lipsește, ci dintr-o acută și pironitoare privire asupra lumii, încărcată de penumbrele despre care nu știi dacă sunt ale realului ori ale autoarei. Iar această ambiguitate constantă, întreruptă excepțional de tușe fără niciun echivoc e proba indubitabilă că avem de-a face cu țesătura verbală a unei poete autentice.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. POEZIA”