S-ar putea ca povestea incredibilului șoricel Sylvester să nu vă spună mare lucru la o primă lectură. Sau să vă pară pur și simplu o narațiune cel mult înduioșătoare despre căutarea sensului vieții. Cu toate acestea, aș zice că este mai degrabă dedicată celor sensibili – de fapt, e o istorioară vindecătoare.
Sylvester șoricelul are o suferință cam paradoxală: poate să vadă doar frumusețea altora, pe a lui o ține ascunsă – nu vede în el însuși mai nimic special. Cum cea mai mare dorință îi este să nu mai sperie pe nimeni, ar vrea să ia orice înfățișare ce pare mai puțin înfricoșătoare pentru ceilalți – și încearcă să fie ba pasăre, ba floare, ba pară. Tot încercând să-și găsească o mască potrivită, revelația nu întârzie să-l găsească pe el. Într-una din zile, aude muzică de undeva din casă – și atât îi trebuie ca să știe ce are de făcut.
Aventura de-abia acum începe. Valvârtej, caută un obiect care ar putea să sune ca o vioară. La ce să cânte Sylvester? La o frunză? La o așchie? La o linguriță găsită prin bucătărie? Pare că nimic nu poate scoate sunetele potrivite. Până când găsește cheia – la care va cânta așa cum îi spune talentul lui ascuns s-o facă. Cheia care îl face pe Sylvester să fie auzit, dar și văzut așa cum este el cu adevărat: sensibil și de nesperiat. Tim, nepotul bunicii Marusia, îl aude și se oferă să-i dea lecții de vioară – și mai mult, îi devine prieten. Curând, Sylvester compune prima lui simfonie, în mi șoricior. Iar de-aici până la primele concerte nu mai e decât un pas.
Dana Kaveli ne dă un ghiont, încă din prima pagină, să ne oprim și să ne gândim la o scurtă întrebare: Cine e personajul negativ al poveștii? Desigur, ea nu-și propune să răstoarne paradigme sofisticate, ci ne arată simplu că personajul negativ nu e întotdeauna cel care sperie, ci poate fi acela care se sperie. Dar și Sylvester rămâne pe lista personajelor negative până descoperă muzica – atât timp cât îi este frică. Iar această descoperire a lui nu e deloc întâmplătoare: muzica îl face pe șoricel să se asemene, fără deosebire, cu oricare altă ființă – îl unește cu întreaga lume. Moment în care vedem, dacă ne punem atenția la lucru, că granițele dintre realitate și ficțiune se șterg. Sylvester dă concerte – nemaipomenite, ca nimeni altul –, strălucind înaintea tuturor așa cum de multe ori și-a închipuit. Frumusețea interioară a micului personaj își dă mâna cu imaginația lui bogată, iar în cele din urmă el devine mai mult decât și-a putut imagina vreodată: un șoricel de care nimeni niciodată nu se mai sperie. Cel care nu de mult stătea pitit într-un baschet este acum un muzician curajos care compune și cântă simfonii fermecătoare.
Chiar dacă e scurtă, cartea lui Sylvester spune mult mai mult decât paginile pe care se întinde. Din clipa în care se vede așa cum este cu adevărat, șoricelul descoperă, și ne arată și nouă, frumusețea unei povești cu un fir fragil, dar pline de bucurie, despre cum să privim în noi înșine cu ochi de supererou.
