/

Cornel Pufan

Fotografia reflexivă

Start
2303 vizualizări
Citiți în 5 de minute

Născut în Craiova, locuiește în Drobeta-Turnu Severin și are ca hobby fotografia și alpinismul. În aerisita lume bună a fotografiei autohtone, Cornel Pufan e un personaj aparte: extrem de discret, aproape inexistent ca verbalizare. Dar cât de metaforic vizual!…  

Ca să vadă ce se întâmplă dincolo de realitatea imediată, colorată și asurzitoare, fotograful face mai întâi liniște în sine. Apoi ia muntele la pas. Așa înțelege el să asculte poveștile din spatele zgurii cotidiene. Așa percepe timpul. Și istoria, nici fardată și nici agresivă. Ce se ascunde dincolo de zgomot și furie? Granițele, trecerea, parabola, marea liniște, eul ascuns. Și ritmul unei alte lumi în toată splendoarea lui.

În seriile sale, Dincolo de zgomot și furie, Amintește-mi, Versuri albe, Despre cai, Invitație la visare, aparentul calm camuflează incontestabile narațiuni, uneori de dimensiuni epice, ca în imaginea campestră cu bătrânii arbori în clarobscur, alteori în respirații mai mici, ca în dialogul deal-vale dintre două căsuțe de lemn. Imaginile ascund tensiuni și povești roditoare: un copac zdrențuit împarte vecinătatea pixelată cu un gard absurd și o cruce, o piatră de mormânt sfidează geometria rece a liniei plopilor și te trimite direct în meditație. Un cal stă înțepenit în zarea care seamănă cu o miniatură. Poate dintr-o prea mare adorație, o icoană e răstignită cu sârmă ghimpată de un stâlp de lemn. O pânză de păianjen încă agățată de ierburi (imaginea de copertă a revistei – n.n.) sfidează timpul, deși e sfâșiată de ger, iar o căpiță de fân strâmbă te duce cu gândul la figura unui inorog care străpunge cu cornul său aburii dimineții.

Extrem de puțini sunt fotografii români la care întâlnești peisajul ca matrice spirituală. Cornel Pufan e unul dintre ei. El se definește prin peisaj ca ființă socială și filozofică. Dincolo de estetică, majoritatea cadrelor sale propun deschideri filozofice atemporale despre viață ca întâmplare sau destin: cine suntem, de unde venim, încotro ne îndreptăm, cum ne găsim locul în viermuiala contemporană. Sunt imagini mnemonice care țin trează mintea la relaționarea omului cu mediul în care trăiește. Nu în ultimul rând, aproape fiecare cadru are instanță de memento mori, pentru că îți amintește frecvent că ești doar un biet trecător.

În natură, spunea la un moment dat Cornel Pufan, „aerul este mai ușor și mai respirabil, nu are noduri și cocoloașe, nu te îndoaie și nu te risipește, n-ai nevoie de branhii, de filtre sau de freon. Nu te lovești de ziduri, de valuri, de bariere sonice, de marcaje de circulație care să te oblige să faci stânga sau dreapta, să te oprești sau să nu te oprești. Ești liber, ești de capul tău, ești. Lumina îți desenează umbra, te confirmă, te reintegrează, îți redă forma, greutatea și conturul, îți redefinește particularitățile.”

Imaginile publicate în acest număr al revistei nu fac parte dintr-un proiect anume, ele sunt frânturi din seriile amintite mai sus. Întreaga creație a fotografului este în sine o intensă tulburare ideatică. Asta respiră fotografiile lui Cornel Pufan. Pentru el, piatra, copacul, pământul, cerul, apa, lumina, întunericul nu sunt doar simple subiecte sau elemente primare, ci personaje de operă cultă.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Arte”

Filmul despre Celibidache

Povestea dirijorului și compozitorului român Sergiu Celibidache (1912-1996), „din Moldova natală până la Filarmonica din Berlin”,