nebunul cristi a început iar să vorbească singur nu știu de când nu-și mai ia medicamentele doar îl aud din când în când urlând, certându-se cu tot felul de oameni imaginari care îl nedreptățesc am încetat să-l mai salut când trec cu mașina pe lângă el se face că nu mă vede fiind atât de ocupat cu alte lucruri pe care eu nu le pot vedea mi-e milă de el, mamă, nu e vina lui că e bolnav îmi spune fiica mea, chiar așa, cristi, cu cine te cerți mereu, de ce refuzi mâncarea de la vecini? te face să te simți mai bine dacă înjuri cu patimă nălucile din mintea ta? te aud din grădină și nu-mi doresc decât să simt cu toată ființa momentul în care mintea mi se va prelinge într-o crăpătură întunecată pentru a putea alege dacă să o astup sau să vorbesc în continuare cu tine, cristi documentarul femeia strident machiată se grăbește să prindă avionul aleargă pe tocurile înalte și din ea încep să cadă bucăți, o șuviță de păr, genele false, sânii nefiresc de rotunzi dă să urce treptele și piciorul stâng îi rămâne în urmă de la gleznă în jos – o Cenușăreasă de azi – femeia merge mai departe ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, mai am piese de rezervă, își spune liniștită se așază pe locul ei și degetele rămase fără unghii încep să se miște agil pe ecranul telefonului în avion rulează un documentar despre ritualurile de împerechere la diferite păsări fruntea ei dă slabe semne de încruntare ceva nu se leagă, ceva e teribil de greșit își șterge discret o lacrimă dar pe șervețelul ei rămâne și ochiul trădător îl împachetează cu atenție și îl pune în geantă butonează din nou telefonul nimerind cu greu literele mici cristina tu ai văzut vreodată o păuniță efectiv mi se scurg ochii din cap ce specie de cretini mai suntem și noi la maison de l’amour când am deschis ochii, lângă patul meu erau două fete: ești frumos, cum te cheamă? așa a început copilăria mea, la peste 30 de ani, și fetele m-au luat la ele acasă, în maison de l’amour cum te cheamă? mă tot întrebau ele, și mi-am dat seama că puteam fi oricine, amnezia este totală, le spusese doctorul, păcat de el, că-i tânăr, a uitat cum se vorbește, cum se merge, cum se mănâncă, va trebui să-l învățați când nu erau ocupate cu musafirii, ele se îngrijeau de mine, mă spălau, făceau glume, mă mângâiau astăzi vei fi un faraon, mi-a spus mama bătrână și m-a îmbrăcat cu un halat de damă și mi-a răsucit pe cap un prosop galben imens ieri ai fost un cowboy din vestul sălbatic, iar mâine vei fi domnul primar, râdea ea și fetele ardeau de nerăbdare să mă învețe să fiu așa și pe dincolo zilele treceau, brațele fetelor nu oboseau niciodată după un timp am inversat rolurile seara le spălam pe spate și le pictam unghiile de la picioare, ele se uitau la mine ca la un zeu milostiv și mă întrebau cum e să nu știi cine te-a născut, cine ți-a dat să mănânci sau pe cine ai iubit eu mă priveam nedumerit în oglindă ca atunci când în dulap găsești jucăriile unui copil, deși locuiești singur și nimeni nu te vizitează fetele mă invidiau, voiau să le fac baie cu apă fierbinte, uite cum curge uitarea de la robinet și ne spală de păcate mai fierbinte, țipau ele cu pielea deja roșie, și eu le făceam pe plac anii pierduți pulsau în mine ca obsesia unui cântec într-o limbă incertă câteodată plângeam de la atâta uitare fetele își băteau atunci joc de mine: tu ești prostul care suferă că nu-și aduce aminte suferința îmi legau apoi de încheieturile mâinilor două sticle de plastic pline cu apă: uite-ți mama și tatăl, trage-i după tine până te plictisești în maison de l’amour ai fost singurul care a primit iubire accident o formă total nefirească a căpătat acest corp zburând câțiva metri mai departe izbit de mașina în viteză un gât rupt ce pare încă a susține capul o mână sucită din cot, sărită de la locul ei o nouă izbitură la aterizarea pe ciment două secunde sau poate doar una și hemoragia internă inundă această formă total nefirească incompatibilă cu viața un corp inert pe jumătate fierbinte pe jumătate înghețat privit de alte corpuri inerte pe jumătate vii
