Demonul fanteziei

Depravările din volumul Doinei Ruști sunt povești hipnotizante, relatate alert și cu mână sigură.

463 vizualizări
Citiți în 15 de minute
Doina Ruști, Depravatul din Gorgani, Editura Litera, 2023

Cu o forță de seducție cu care deja ne-a obișnuit, cunoscuta scriitoare Doina Ruști revine în 2023 cu o continuare a volumului de povestiri Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, care cuprinde alte 52 de ciudățenii, reunite sub titlul Depravatul din Gorgani (Litera) și fragmentate sub formă de reguli/norme care, dincolo de fina ironie și de plăcerea de a se lăsa parcurse de cititori, ascund un cod esopic.

Depravările din volumul Doinei Ruști sunt povești hipnotizante, relatate alert și cu mână sigură, sunt realități textuale realizate pe schema melanjului dintre faptul atestat documentar (există referiri permanente la izvoare, la V.A. Urechia sau Hașdeu) și ficțiune, cea din urmă însă prevalând. Prozatoarea ne trimite în secolul al XVIII-lea (excepție face o singură povestire – Iașca Înfieratul – plasată în secolul al XVII-lea – Iașca este menționat de cronicile muntenești), într-un București fanariot, semnalizat de spații legendare și mahalale, unde se perindă personaje de o diversitate uluitoare, de la sclavi, hoți, escroci, vrăjitori, negustori, lăutari, artiști, spițeri sau doctori, până la prinți, prințese, figuri istorice ș.a., care evoluează rapid, la fel ca în legende, pe fondul nesigur al războaielor ruso-turce, al ciumei, al acțiunilor/deciziilor discreționare ale domnitorilor.

Rama volumului, adică a celor 17 reguli după care și-a trăit viața Depravatul (care se dovedește a face parte mai mult din categoria moraliștilor decât a decadenților – sau aici de fapt intervin rolul și talentul autorului-narator care glosează à la manière de La Bruyère), e asigurată de curiozitatea unei femei de spirit, Eleni, curiozitate împărtășită și de cititor și sporită de „o dorință care îi aprinsese dedesubturile cunoașterii”, de a-l întâlni pe patronul plăcerilor, pe acel faimos Depravat care se situează deasupra „stării sociale a femeilor, moralitate ori alte rahaturi luate în seamă de analiști”. După pregătiri minuțioase (săpunuri, parfumuri, uleiuri, rochie de mătase și perle, pantofi), o taxă și o așteptare de două luni, accesorizată cu tensiunea  unei viitoare revelații carnale și nu numai, Eleni ajunge însă prea târziu, nemaiavând parte de experiența proiectată, ci o alta, una a lecturii, anume îi este lăsată o carte „cât palma”, pe care Doina Ruști ne-o (re)povestește nouă, amplificându-i dimensiunile.

Depravările conținute de foarte scurtele povestiri alcătuiesc o colecție rafinată de pasiuni, patimi, fixații, frustrări, obsesii, vanități/orgolii sau impulsuri inexplicabile, o istorie paralelă, populară, pe alocuri cu intenție pilduitoare, în care se reflectă mentalități, paradigme, valori, raportări, un univers antonpannesc, colorat de vocea ironică și subtilă a autorului-narator-cronicar. Motivațiile personajelor, atât cât pot fi ele accesate, se află în sfera excesului și a aplecării spre exces. Neîncercând să tempereze excesul, ba chiar dimpotrivă, augmentându-i valențele și justificându-i necesitatea, pentru că „orice om e bolnav după visuri, vrea minuni, deși țipă că se îndoiește de ele, e stăpânit de demonul fanteziei și vrea neapărat să aibă loc ceva anormal”, Doina Ruști tematizează tocmai acest exces, care este de fapt, miza întregului volum, senzaționalul care te scoate din rutină, dar care te și înghite, pentru că personajele sunt absorbite de gaura neagră a experiențelor sau a pulsiunilor lor. Destinul-farseur, așa cum îl profilează scriitoarea, aduce rezolvări neașteptate, uneori fundături, alteori împliniri (mai rar), ele necoincizând aproape niciodată cu planurile pe care și le face omul.  

Sentimentul dezordinii lumii, care domină ansamblul, este prezent în viețile care pot fi restrânse la două-trei pagini, cât are fiecare povestire. Genii sau neghiobi, oamenii intră și rămân în istorie mai mult accidental sau prin ceva care îi scoate din mulțime. Bunele moravuri sau apărătorii lor (pentru categoria aceasta, Alexandru Moruzi pare a fi reprezentativ) sunt aspirați/anihilați și iremediabil despărțiți de succesiunea de evenimente care au în centrul lor tot ce este ține de irațional, aceasta fiind, bineînțeles, și consecința unei hiperconcentrări narative gândite de prozatoare.

Întâmplările prin care trec personajele sunt la fel de importante și de vii precum sunt și portretele acestora. Fiecare are o scurtă biografie, care cuprinde, ca într-o știre, esențialul: origine, clasă socială, statul, gen, meserie. Aici intervine și componenta satirică a volumului care amintește în unele momente de fiziologiile pașoptiștilor, echivalentele în proză ale satirei sau ale fabulei. Interesante sunt, în afara figurilor exotice, tipologiile perene, anume parvenitul, trufașul, vanitosul, oportunistul, ambițiosul, conturate în perfectă concordanță cu prezentul. Șalul galben oferă, de exemplu, o imagine caricaturală a modului în care o societate întreagă se lasă păcălită de un trend, acela al șalului galben care trebuie, susține Rache, „un logofăt cu scris frumos”, să fie văzut de toată Europa, așa încât încep să se cheltuiască sume imense pentru realizarea acestui vis de carton al unui speculant. Nu departe se află Staico Marghiolul, un boier cosmopolit, complotist, creator de intrigi, care se visa domn și „care-și folosea seducția în sfera idelor”. Prins de Brâncoveanu, pe care reușește să-l tulbure, este până la urmă spânzurat la Obor, într-o zi de târg. În urma lui, rămâne doar un vers, „plin de dor și de marghiol” – adică undeva la granița între farmec și șmecherie (Staico Marghiolul). În Dragoste de prințesă, Isac Ralet își ratează cariera de romancier, ca să parvină social și ajunge soțul Nastasiei, prințesa Ghica. Mai mult, vanitatea/orgoliul împinge la crimă (Vanitate de mămular, Râvnit de toți) la răzbunare și la obsesii (Atracție medicală) sau la invidie (Haine boierești) și prăbușire (Teleleica, Dascălul Căpriceanu, Cruzime de artist). Nici calităților nu le este îngăduit să existe în exces, spiritul viu și frumusețea determină ca Sophia de Witt să ajungă obiect de tranzacție (Femeia fatală), modestia și acceptarea nu sunt căi de urmat (O femeie de 50 de taleri) și „nici să fii prea talentat nu e bine” (Balamuci).

De partea cealaltă se află pasiunile mistuitoare, care-și află obiectul fie în artă, fie în iubire. În Culoarea câinelui, un cățel alb, căzut din întâmplare într-un bazin cu vopsea, capătă o culoare neobișnuită, ireproductibilă, „culoarea visurilor, a iubirii și a prosperității”, așa încât toată lumea devine fascinată, iar câinele ajunge o marfă din ce în ce mai scumpă, fiind vândut de un proprietar la altul, cu un preț tot mai mare. În Povestea unui desen, poate cea mai emoționantă, Vopsitoarea, care are „o pasiune inexplicabilă pentru desen”, plătește prin izolare și repudiere „înfrățirea cu un artist” (un portretist francez ambulant sub a cărui pensulă „viața lua altă înfățișare”) căruia îi dă o avere ca acesta să facă portretele membrilor familiei ei. Vopsitoarea îmbătrânește în uitare, dar un desen al ei, care îl înfățișa pe pictorul francez (ale cărui tablouri aveau să valoreze enorm peste ani), „deși stângaci, s-a păstrat până astăzi”. În Muzică și elixire, vraciul-spițer Petrache Sticlaru, pasionat de ocupația lui, e deranjat până la impulsul ucigaș de scripcarul Năstase, care cânta lângă prăvălia lui, și vrea să-i ia viața, însă, când se apropie de el, când îi atinge scripca, ascultă și aude în ea „cuvintele unor oameni care trăiseră cu multă vreme în urmă”, se răzgândește și își abandonează meseria, nemaivrând „să fie Sticlaru”. În Amantul, vibrația erotică ucide, în Întâlnirea, doi tâlhari erotomani sfârșesc în capcana întinsă de niște proprietari vigilenți, în Comoara Paharnicesei, fidelitatea și pasiunea sunt „răsplătite” prin suspiciune și desconsiderare.

Peste toate, planează raporturile sociale, diferențele de clasă și de gen, privilegiații vs. cei săraci, aceștia din urmă foarte expuși, soarta femeilor dezavantajate și umilite din toate punctele de vedere, atât prin atitudinea celor din jur, cât și prin legi/judecăți părtinitoare și descalificante (Femeia fatală, Simfonia, Plăceri sumbre etc).  Volumul Doinei Ruști este o sinteză de straniu, senzațional, pilduitor și, ca să închei în nota lui Neculce, cine va crede în adevărurile camuflate în ficțiune, bine va fi, iară cine nu, iară va fi bine. În fine, las aici regulile cu aer aforistic ale Depravatului, miezul acestei lecturi plăcute:

1. Să nu fii ciudat!

2. Fără pasiune nu există nici desfrânare!

3. Desfrânat, dar cu ștaif.

4. Contează doar excesele care fac din tine vedetă.

5. Cea mai rea dintre plăceri vine din solidaritatea frustraților.

6. Destrăbălează-te, dar nu atinge anomalia!

7. Când pasiunea nu e autentică, nici literatura nu e.

8. Aventura se manifestă epidemic.

9. Nemuritoare sunt numai plăcerile interzise.

10. Să nu te vinzi ieftin!

11. Dacă ai fost prins asupra faptei, e mai bine să-ți pui cenușă în cap.

12. Gustul desfrâului e mai dulce în mijlocul catastrofelor.

13. Destrăbălarea are rădăcini mistice.

14. Nu păstra obiecte! Ele sunt doar depozite ale unei desfrânări neconsumate.

15. Nu subestima locurile întâlnirilor capitale!

16. Devotamentul e o cale îngustă.

17. Plăcerile costă!

Oana Paler (n. 1978, Brașov) – absolventă a Facultății de Litere, Universitatea București; master în Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București; colaboratoare la revistele Astra, Vatra, Fictiunea Optm, Golan și platforma Laconic; profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Dr. Ioan Meșotă”, Brașov; debut în volum cu romanul Stadii (Rocart, 2023).

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Critică”