De la debutul din 2014, reflexie (Editura Junimea), la Mașina de cusut (Cartea Românească, 2017) și ajungând până la cel mai recent volum, Explozii controlate, apărut anul ăsta la Tracus Arte, proiectul poetic al Hristinei Doroftei nu pare că s-ar dezminți de măcar vreo două coordonate pe care își construiește toate textele – și cele mai noi nu fac excepție.
Altfel spus, placheta nu vine ca o surpriză prea mare, cum poate era de așteptat la o a treia carte, și asta pentru că și aici, așa cum se întâmpla și la debut și mai apoi și-n alte locuri, e funcțională o dublă filiație care subordonează poemele. E vorba, în primul rând, de o exuberanță a privirii, pe care am remarcat-o încă de la debut și care produce încă de-atunci, în poezia Hristinei Doroftei, debușee vizuale aproape baroce, animate, oricum, de-o decorativistică aproape excesivă, în câteva zone în care poemele își asumă un discurs al prea-plinului, care dă pe dinafară, și mai apoi, un anume entuziasm al detaliilor tari, aproape viscerale, de care nu fac abstracție nici versurile Exploziilor. Drept dovadă că de la primele două volume poeta face, totuși, un salt la nivel de formulă, e modul în care alege să își orchestreze toată coregrafia asta dramatică pe care o pune la bătaie acum. Perspectiva, altfel spus, e surpriza volumului ăstuia, unul care se alătură altora de poezie contemporană în care mutațiile sociale din ultimii ani – pandemia și războiul, adică – sunt avanpostul de unde poemele își rulează mișcările spasmodice (vezi doar un debut cum e cel al Andei Vahnovan din Sârme, apărut în 2022 la Casa de Pariuri Literare, destul de similar cu ce face Hristina în ultima ei carte, tot o poezie care pornește de la premisa războiului pentru a decanta fragilități de tot soiul).
În ceea ce o privește pe Hristina, ultimul e, mai ales, un pretext care îi servește destul de bine, cel puțin în prima parte a volumului, pentru a-și decanta anxietatea, pornind de la o viziune ceva mai generalistă, cel puțin în prima parte, în secțiunea „Între mine, tine și Kiev”. Dinspre exterior – experiența războiului din vecini văzută din perspectiva unui martor empatic (în treacăt fie spus, empatia, în general, joacă un rol important în volumul ăsta, vom vedea imediat), felul în care acesta e resimțit la nivelul cotidianului, al banalului zilnic – spre interior, în cele din urmă, cam asta e mișcarea aici, ca un șrapnel care perforează razant punctele cele mai sensibile. Toată dinamica asta dramatică e pusă în funcțiune, așa cum ziceam mai sus, cu o preferință absolută pentru amănuntul tare, aproape „picant”, care alunecă ușor înspre o zonă a suprarealului (departe, sunt, totuși, poemele din Explozii de exercițiile ceva mai dedate fantasmagoriilor pe care le încerca Hristina Doroftei la debut, filonul real capătă de data asta o consistență ceva mai hotărâtă), chiar a oniricului, pe alocuri, dar un oniric în tușe discrete, mai mult tatonat (Două suflete, Sunetul din Ucraina). S-a vorbit, de altfel, despre un expresionism al viziunii (Savu Popa într-o cronică pe citestema.ro), pe bună dreptate, ca fiind o trăsătură importantă a volumului ăstuia, care e valabil pentru prima parte a textelor din secțiunea menționată mai sus.
Așa cum am spus, însă, toată cronica asta a războiului e doar un pretext pentru demararea unor mișcări de trupe într-o zonă ceva mai personală, una în care e loc și de (de fapt, mai ales de) dragoste – o temă pe care o recuperează multe poeme, fie sub forma unor încercări de detașare amoroasă, fie ca reacții la modulațiile ei, așa cum se citește încă din poemul ce deschide volumul: „22:36 și eu mă gândesc/ cum am putea privi aceleași stele.// între mine/ tine/ și Kiev/ e un triunghi oarecare.// vreau să fac cu tine/ ce face primăvara cu cireșii/ a spus Neruda./ eu am simțit în corpul meu/ toți fluturii ce se vor naște în Europa/ iar venele mele au început să transporte/ picături de iubire la inimă// dacă Europa va deveni roșie/ fluturii vor muri înainte de a se naște/ cireșii noștri nu vor mai înflori/ primăvara va deveni toamnă/ formele geometrice nu vor mai exista.// dar noi?/ am mai putea privi aceleași stele?”, Între mine, tine și Kiev. Și, ceva mai încolo, o detașare ce vizează un palier ceva mai traumatic, al bolii și morții. Ciclul al doilea al poemelor, „Cedare”, le încadrează destul de reușit pe o partitură a dramei foarte precis localizată, în care biografia – boala bunicii și moartea consecutivă – devine punctul de efervescență al filonului traumatic pe care Hristina Doroftei îl desfoliază. O face cu multă grijă, aproape pedant, aș spune, printr-o selecție a tonalității & frazării care încearcă un soi de escapism, o simplificare sentimentală, prin epurare și, mai mult decât atât, chiar printr-o anume expansivitate a confesiunii.
E simptomatică, adică, viziunea cochet-manieristă prin care poeta își lansează „filmele” dramatice, aproape cu elan, adică, în orice caz, fără să cadă în efuziuni sentimentale ori confesiuni intimiste; excepție face ultimul grupaj, unde poeta își „permite” un ton ceva mai temperat, își asumă, totuși, o morgă ceva mai sobră – și cred că aici e de găsit punctul de decuplare și tensiune al poeziei Hristinei de la proiectele ei mai vechi și, posibil, o zonă fertilă pentru proiecte viitoare: „să accepți că războiul este pace îmbolnăvită/ literele sunt insecte în tonuri gri/ distanța între mine, tine și Kiev/ se străbate în două secunde prin intermediul gândului./ absențele ne aproprie/ tăcerile sunt necesare/ pentru a înțelege tot ce nu poate fi înțeles.”, P.S.: I LOVE U. În treacăt, fie spus, e eficientă alegerea acestui poem pentru final, care reia fondul războiului din textul ce deschidea placheta, dar care aici capătă valențe noi din prisma „exorcizării” emoționale pe care vine – experiența bolii și vecinătatea morții, de data asta vs. reflecția de dragoste de la început –, aproape ca o împăcare, un soi de dialectică a vindecării (sau a încercării ei). În orice caz, se poate vorbi, de fapt, aproape de-o politică intenționată de camuflaj aici, de mascare a sentimentului, pentru că Hristina Doroftei nu duce lipsă de-o poezie convulsivă, atâta că de cele mai multe ori, preferă s-o îmbrace în culori tari, să o suprapună unui discurs aproape jovial. „zmeura prea coaptă” – o imagine care revine măcar în vreo două locuri în volum, definește foarte concret toată angoasa textelor ăstora – una cu o ținută grea, dar care se cere „prezentată” aproape glamoros.
În orice caz, cu o sintaxă rulată la foc continuu, care nu prea te lasă să respiri – și nu prea respiri nicăieri ușurat în poezia asta, care e, până la urmă, o cronică incandescentă a anxietăților, empatică cu cititorul, pentru că se citește cu claritate peste tot, aproape spre transparență.
