Start
668 vizualizări
Citiți în 6 de minute
1
omul din copaie

tudora mută copaia
în care își scaldă pruncul
din marginea camerei lângă masă
o bombă cade pe colțul
abia părăsit care se năruie
lumânarea tremură și totuși 
nu se stinge omul din copaie 
începe să alunece pe râul proaspăt
încă un vâslaș înaintând 
cu spatele

 
de ce e tanța așa brunetă

când maică-sa e la câmp
pe tanța o duc să sugă 
de la o țigancă 
îi dă lapte la rând 
cu ai ei și cu alții
e țâța satului 
până seara când vin 
ceapistele de la sapă
care după doi dumicați 
adorm în timp ce pruncii
le mușcă de sfârcuri

 
unde pot să aud atât de bine 

toamna după ghebe și păstrăv de fag
după măceșe dar mai ales 
după golul de oameni
printre gropile de obuze
sfredelite de vulpi
primăvara după vârlan 
după caras auriu
doar eu pe plaur în stuf 
unde păsările își țin aproape 
cârdul de pui
și unde pot să îmi aud 
atât de bine respirația

 
la capătul hărții

dincolo de cocioc de pădure
de câmpurile de la fermă
un balaur cu ochi însângerați
mă face de fiecare dată să privesc în altă parte
și să adorm fără teamă în locurile cunoscute
uneori am însă impresia că lumea asta 
pe care o pun în insectar
nu a existat niciodată
că facem lucruri 
la presiunea unor oameni morți
doar pentru că ne scapă 
de oarecare responsabilitate
că totul e o lupă ce mărește anemoia*
de care mă agăț când încă mai văd 
noaptea prin iarbă
ochii roșii ai sălbăticiunii

*anemoia = sentiment nostalgic față de un trecut pe care nu l-ai trăit niciodată

 
turnat de povestitor cu pipeta

pe strada de la marginea satului
strâng frunze din duzi
pentru larvele domesticite
care cresc pe tărgi în sala de sport
pentru gogoșile albe pentru narativa
țesută în jurul satului
pentru sarcofagul pe care nici acum
nu știu să îl deșir și să îl părăsesc
înot în lichidul amniotic
turnat de povestitor cu pipeta
ca o picătură de la capătul 
drumului de mătase

 
până la următoarea curățenie 

vița își face loc printre gardurile de ulucă 
verdele ia în stăpânire curțile pustii
morminte goale ale unei lumi 
peste care se lasă ceața
dacă ai trăit aici și pui urechea 
de zidurile scorojite ale caselor
încă mai auzi plitele bolborosind 
mămăliga și ciulamaua copiii
pentru puțin timp străzile încă mai știu 
pașii femeilor cu broboade pe cap 
și ibrice de unde iese un fum înțepător 
în drum spre cimitir la tămâiat
apoi spre casele lor să scoată
din cuptoare de chirpici turte unse cu ou
și împlântate cu dinții de la furculiță
mâinile lor crăpate de ceapiste
de la sapă de la spălat rufăria
de la arșița bărăganului
își mângâie nepoții din poze rătăcite
care mai rezistă până la iarnă până la vară
până la următoarea curățenie
când necunoscutele monocrome 
ajung prin tomberoane
pe care mașina de gunoi 
le golește în fiecare luni
apoi pleacă de pe străzile
proaspăt asfaltate

 
bărăgan cinetic

satul ajuns la frecvența de rezonanță
când zidurile încep să crape
roțile căruțelor cad una câte una
gumarii se rup apăsând cazmaua
ce nu poate să intre în pământul tare
satul ajuns la frecvența de rezonanță
de parcă toți meșterii de case 
din pământ bătut care au trăit vreodată 
lovesc cu maiul în același timp
pe un ritm numai al lor
satul ajuns la frecvența de rezonanță
părăsit de oameni plecați
la cules de căpșuni în spania
la spălat babe la cur în italia
pe șantierele din bucurești
pe lumea ailaltă

Sorin Voicu este inginer automatist la o multinațională, caută să evadeze în spații erodate, părăsite, în debaraua minții, de unde încearcă să mai recupereze câte ceva. A participat la mai multe lecturi, a apărut în Doppelgänger: Antologia Mornin’ Poets, Revista de povestiri și Planeta Babel.

1 Comment

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Mornin' Poets”