omul din copaie tudora mută copaia în care își scaldă pruncul din marginea camerei lângă masă o bombă cade pe colțul abia părăsit care se năruie lumânarea tremură și totuși nu se stinge omul din copaie începe să alunece pe râul proaspăt încă un vâslaș înaintând cu spatele de ce e tanța așa brunetă când maică-sa e la câmp pe tanța o duc să sugă de la o țigancă îi dă lapte la rând cu ai ei și cu alții e țâța satului până seara când vin ceapistele de la sapă care după doi dumicați adorm în timp ce pruncii le mușcă de sfârcuri unde pot să aud atât de bine toamna după ghebe și păstrăv de fag după măceșe dar mai ales după golul de oameni printre gropile de obuze sfredelite de vulpi primăvara după vârlan după caras auriu doar eu pe plaur în stuf unde păsările își țin aproape cârdul de pui și unde pot să îmi aud atât de bine respirația la capătul hărții dincolo de cocioc de pădure de câmpurile de la fermă un balaur cu ochi însângerați mă face de fiecare dată să privesc în altă parte și să adorm fără teamă în locurile cunoscute uneori am însă impresia că lumea asta pe care o pun în insectar nu a existat niciodată că facem lucruri la presiunea unor oameni morți doar pentru că ne scapă de oarecare responsabilitate că totul e o lupă ce mărește anemoia* de care mă agăț când încă mai văd noaptea prin iarbă ochii roșii ai sălbăticiunii *anemoia = sentiment nostalgic față de un trecut pe care nu l-ai trăit niciodată turnat de povestitor cu pipeta pe strada de la marginea satului strâng frunze din duzi pentru larvele domesticite care cresc pe tărgi în sala de sport pentru gogoșile albe pentru narativa țesută în jurul satului pentru sarcofagul pe care nici acum nu știu să îl deșir și să îl părăsesc înot în lichidul amniotic turnat de povestitor cu pipeta ca o picătură de la capătul drumului de mătase până la următoarea curățenie vița își face loc printre gardurile de ulucă verdele ia în stăpânire curțile pustii morminte goale ale unei lumi peste care se lasă ceața dacă ai trăit aici și pui urechea de zidurile scorojite ale caselor încă mai auzi plitele bolborosind mămăliga și ciulamaua copiii pentru puțin timp străzile încă mai știu pașii femeilor cu broboade pe cap și ibrice de unde iese un fum înțepător în drum spre cimitir la tămâiat apoi spre casele lor să scoată din cuptoare de chirpici turte unse cu ou și împlântate cu dinții de la furculiță mâinile lor crăpate de ceapiste de la sapă de la spălat rufăria de la arșița bărăganului își mângâie nepoții din poze rătăcite care mai rezistă până la iarnă până la vară până la următoarea curățenie când necunoscutele monocrome ajung prin tomberoane pe care mașina de gunoi le golește în fiecare luni apoi pleacă de pe străzile proaspăt asfaltate bărăgan cinetic satul ajuns la frecvența de rezonanță când zidurile încep să crape roțile căruțelor cad una câte una gumarii se rup apăsând cazmaua ce nu poate să intre în pământul tare satul ajuns la frecvența de rezonanță de parcă toți meșterii de case din pământ bătut care au trăit vreodată lovesc cu maiul în același timp pe un ritm numai al lor satul ajuns la frecvența de rezonanță părăsit de oameni plecați la cules de căpșuni în spania la spălat babe la cur în italia pe șantierele din bucurești pe lumea ailaltă
Etichete:
Sorin Voicu este inginer automatist la o multinațională, caută să evadeze în spații erodate, părăsite, în debaraua minții, de unde încearcă să mai recupereze câte ceva. A participat la mai multe lecturi, a apărut în Doppelgänger: Antologia Mornin’ Poets, Revista de povestiri și Planeta Babel.
1 Comment
Comentarii Anulați răspunsul
V-ar mai putea interesa
Cele mai recente din „Mornin' Poets”
Dosar realizat de Andrei Zbîrnea
de Raluca Urse
de Briseis Stan
de Miruna Romanciuc
de Mihai Manole
Bună poezia.