Poeme

MC

sunt zile în care încrederea în succes e 
cît o baltă mîloasă din care să apuci 
să bei înaintea delirului călduț cu portocale. 

ți-e clar că nu se înscrie nimeni în cursă
așa cum la masa lungă a primei tale aniversări
stă singurul venit, fără să-și atingă paharul,
hotărît să nu lase urme, să nu recunoască 
o prezență rușinoasă.

firesc e să devii maestru de ceremonii,
gazda evenimentelor perfecte, să prinzi microfonul 
de la care să împarți premiile inventate de tine,
să le mulțumești, desigur, pentru prezența lor,
să le urezi distracție plăcută,
să îi feliciți privindu-i în ochi secunda în care
disprețul lasă garda jos destul 
pentru o urmă de-ndoială, ideal una de frică 
la gîndul unei întîlniri de succes cu arme de foc 
la care nimeni nu și-ar mai aminti de tine îngenuncheat.

pentru că totuși vrei să crezi într-un succes salvezi 
un animal de pe stradă înduioșat de poveștile
cu torționari înconjurați la bătrînețe de pisici. 
trezit de ascuțitul ghearelor în zori & de 
intimitatea casei din care nu mai pot ieși
începi să-i înțelegi.

acum, cînd ai aflat cum e,
învață-mă tu de ce 
animăluțele dorm lipite de oameni.


eroare cosmică

nu mă surprinde că apartamentul îmi pare mai mic.
la final, cît de mare poate fi un muzeu de exuvii?

ce mă neliniștește e gîndul la cum gravitația devine
cu 1% mai slabă în apropierea galaxiilor &
nu se mai potrivește cu teoria care 
prezice găurile negre sau ghidează tehnologia GPS. 
deschid sertarele din sufragerie preocupat de 
o eroare cosmică în stare să explice diferența dintre 
modelul & observația efectelor energiei
întunecate asupra expansiunii universului.

nu mai găsesc urmele trecerii mele în niciun sertar,
din singurul rămas neschimbat recunosc doar
cutia roșie, mică, de pastă chinezească mentolată,
medicamentul-teorie al oricărei treziri ce trebuie indusă forțat
accelerînd expansiunea tuturor căilor prin care curge ceva.


depresia pisicilor cu nume

mă simt expert în singurătatea pisicilor de apartament
dozez provocarea & confortul pentru cucerirea 
spațiului cu amestecul optim de instinct/plăcere.

orice deschidere a ferestrei e un hazard pentru care 
sunt pregătit cu gratii. obiectele ascuțite & mici sunt 
păstrate sub cheie, prioritară e supraviețuirea, așa pot
să meditez la granița dintre compasiune și milă neîncurcat de 
grija unei imposibile convertiri la spațiul deschis
fără lesă.

sunt tot mai mîndru de cum am crescut
intervalele de absență & adaptarea ei îmi dă
încredere să zîmbesc la semnele de 
iubire necondiționată la revedere cînd zîmbetul
satisfăcut de cum se descurcă îmi amintește de
vara la țară, unde nicio pisică nu are
nume sau depresii, sunt toate ale oricui.


mi-am așteptat criza vîrstei de mijloc pregătit 

ca pentru un weekend cu patruzeci de mii de pași pe zi în disney
în care mi-am înghesuit toate rezoluțiile anilor noi.

ca să mă trezesc stînd la rînduri cu timpi de așteptare
pe care încep să-i adun pînă îmi dau vîrste cînd aveam
măcar un prieten imaginar. de ce nu-mi amintesc?

să găsesc în mintea mea măcar un monstru, un cap de mort
care să oprească țipetele de bebeluși din podul casei
din care-mi cădeau pe față, printre scînduri, boabe de grîu & lacrimi. 

copilul cu un prieten imaginar nu va suferi de singurătate &
mă gîndesc, dacă ar putea fi adevărat, cum l-aș recunoaște 
pe Micul Prinț ajuns la patruzeci plus în Mega Image.

Învîrt numerele ca verigheta largă pierdută-n noaptea nunții
căutînd vîrsta la care să-mi devin prieten, cînd obosesc &
vreau să fur bățul scurt al fiică-mii, vopsit în negru,
să mă transform într-un Gandalf cu puterea de a sta la rînd.