Daniel, un bărbat de peste 40 de ani, divorțat, destul de înstărit, încearcă să-și regăsească liniștea într-un cartier rezidențial de la marginea Bucureștiului. Interacțiunile cu vecinii sunt limitate la minimum și momentele culminante ale vieții lui sunt vizitele săptămânale ale fiului său de 14 ani, Alex, a cărui custodie o împarte cu fosta soție. Totul se schimbă însă când un băiat din grupul de prieteni al lui Alex cade în împrejurări misterioase de la etajul trei, rănindu-se grav. Pe Daniel îl chinuie gândul că fiul lui ar putea să aibă o legătură cu acest incident și pornește o investigație pe cont propriu, care îl forțează să iasă din izolarea autoimpusă și să afle mai multe despre vecini. Rupturi oferă cititorului o perspectivă asupra clasei de mijloc din România, deloc împlinită, deloc fericită, mereu bântuită de căutări și dezechilibre.
Fragment
Banii i-a primit de la Ștefan ca intermediar al italienilor. I s-au virat în cont aproape peste noapte, confirmându-i seriozitatea vestica. Vinul l-a luat în aceeași zi, s-a dus la țâțoasa înflăcărată și, încercând să nu se piardă în decolteul ei tânăr, a luat sticla și a plecat. Sticlele, de fapt. Trei. Două de alb, una de roșu. Să fie. Știa că Andreea prefera roșu. Însă mai știa că, după seara petrecută împreună, dispăruse. Bine, nici el nu-i dăduse vreun semn, o lăsase așa în aer, în continuare indecis. Prins și cu auditul ăla, deși nu era neapărat un motiv valabil. Dar faptul că nici ea, care păruse din prima mai disponibilă, mai deschisă spre ideea de el, nu-i mai apăruse în preajmă îl enerva. Măcar să se prefacă, să pară c-a dat de el din întâmplare. Să-l urmărească când merge la market și să-i taie calea, studioul ei de arte frumoase era chiar în drum, nu trebuia decât să-și ridice ochii din calculator și să-l vadă cum se duce fără chef să-și facă aprovizionarea de om singur. Pe de altă parte, nici el nu aruncase vreo privire spre biroul cu geam la stradă unde o mai văzuse. Mai mult: inconștient, instinctual, o lua pe partea cealaltă, pe lângă cabinetul veterinar, ocolindu-i vecinătatea. Dar chiar și așa. Chiar și așa. Așa slab prestase? În seara aceea Andreea plecase după ce îl sărutase pe obraz, un gest plin de căldură care deschidea posibilități mai departe, în contradicție cu realitatea din teren. Și mai făcuse ceva, îi trecuse încetișor arătătorul peste față, o luase de la frunte și se dusese până jos, nas, buze, bărbie, gât și baza sternului, unde se oprise c-o atingere firavă. Îi plăcuse modul ăsta al ei de a-l lăsa acolo în pat, gol și mulțumit.
Zilele trecute își luase inima în dinți și, ca un bandit, când se întunecase afară, îi dăduse ocol casei, încercând să privească pe fereastră, să vadă ceva mișcare. În living lumina era stinsă, doar sus, în camera Alexandrei, pâlpâia ceva. Camera Andreei părea și ea scufundată în întuneric. S-a gândit: plecase în București, clar. S-a gândit: e prin vreun club, clar. Nu, la peste patruzeci n-ai ce căuta în cluburi, faci acolo notă discordantă, te pune în dezavantaj. Dar un restaurant și o plimbare, un hotel și-o copulație, iată ce poți face la vârsta asta de i se zice a doua tinerețe, când nu mai dai socoteală decât propriului trup și propriilor așteptări și propriilor regrete și, din când în când, propriilor copii, când conștiința ți se încarcă pentru câteva secunde, gândind că i-ai lăsat acasă singuri în timp ce tu te destrăbălezi. Nu mai bine s-ar destrăbăla ea cu el? El e mai aproape, e la îndemână. Efort minim, efect maxim. Dar el fusese pasiv. El fugise, ținuse în mod deliberat distanța. Și-atunci? Fir-ar să fie. Atunci era atunci, acum e acum, acum are trei sticle de vin și parcă n-ar strica și-o îmbrățișare, parcă n-ar strica și-o sărutare. N-avea numărul ei și asta l-a enervat, nu fusese pe fază să i-l ceară. Că nu se știe cum și când te-apucă. Să-i bată la ușă parcă nu-i venea, trecuseră destule zile și cum ar fi fost să apară așa, brusc, cu sticla-n mână și să-i zică bleg, mai mult din ochi, Hai, la tine de data asta, trimite-o pe Alexandra la Daria sau vreo altă prietenă și să-i dăm bătaie, am primit bani pe un proiect apărut din neant, am băutură și chef de ciocăneală. Desfă-ți părul, trage-ți mina aia focoasă, aprinde-ți flama și pune-te pe mine.
Să-i ceară Alinei numărul. Alina îl putea extrage din grupul de părinți. Era o idee. Doar că ar fi trebuit să facă față curiozității feminine și presupunerilor ei enervante. Rămânea Alex, să-l ia de la Alexandra și să i-l dea. Doar așa, așa ar merge.
N-a apucat, l-a sunat prietenul lui Filozoful să-i ceară un serviciu: să-l ducă la gară și să-l aducă înapoi acasă împreună cu un prieten care îl vizita și care, fiind străin de București în particular și de viață în general – era mai tânăr –, s-ar fi pierdut în Uber sau taxi. Că poate? Rămâne dator. Putea, mai ales că a simțit în asta un fel de ușurare, o rezolvare elegantă a dilemei lui romantice. Îl duce, dar după aceea bea un vin cu el. Bine? Bine, a zis Filozoful c-o voce reticentă, nehotărâtă. Păi, de-aia. De-aia, căci de la gară nu au ridicat un tânăr, ci o tânără, și nu una oarecare, ci fosta elevă acum majoră și independentă, pusă pe vizite în București. Și, dacă tot era acolo, să-și vadă și fostul prof. Și, dacă tot își mințise părinții că stă la sora unei colege, să și doarmă la el. Și, dacă tot doarme, să bea și niște vin, alb și apoi roșu, cu proful și tipul ăstalalt care a cărat-o de la gară aici și care s-a instalat inoportun pe terasă privindu-i cu subînțeles, plin de prejudecăți, să nu poată și ei să recupereze în voie timpul pierdut. Să nu poată și ei să se dedea la activități imorale, deși, având în vedere că ea era majoră și de mult versată, iar proful dușat și bărbierit, iar câinele Alfie dus la hotelul de câini, băgat în cușcă, vaccinat și deparazitat, să nu deranjeze, nu vedea ce problemă ar putea avea babalâcul ăsta cu început de burtă și chelie, cu ochelari de citit și barbă de unchieș. Nu ca proful ei, care se ținea bine, suplu, cu mușchi pe el, cu vână și tot restul, tot ce-i trebuie ei adică, un cap adevărat sus și unul la fel jos, capete de care ea era teribil de mulțumită, doar părinții și societatea și profesorii și directorii nu puteau înțelege, și asta pentru că nimeni nu o întreba și pe ea, nu îi zicea și ei Măi, Maria, dar tu ce vrei? Tu ce îți dorești? Să mi-o tragă ăsta, măi tată, măi mamă, măi domnule director, să mi-o tragă când vrea, cum vrea și să-mi vorbească frumos și elevat, să-mi arate că sunt specială, iar după paharele astea de vin voi fi și mai specială, doar să plece odată babalâcul, să mă pot desfășura, așa, acum, cu ăsta aici, cu ochii lui apoși, înecați în nesiguranță, mă simt timidă – și nu-mi stă-n fire – , aproape timorată, neîncrezătoare în farmecele mele pentru care am lucrat atâta timp în baie și pe tren, în oglinda mea de buzunar, retușând, retușând; dar seara-i lungă, noaptea-i și mai lungă, tipul s-o duce și el acasă să-și bage capu-n pernă, să ofteze, să-și imagineze, să ne invidieze. Și să prindă, la dracu, curaj, să ia numărul ăla de telefon și să sune femeia aia, s-o cheme, s-o lipească de el și să nu mai ezite atât, să nu mai fugă atât, în fond, el e bărbat și ea e femeie și, cum și el are nevoi, și ea are nevoi, și, cum și el e dispus să ofere, și ea e dispusă să ofere, așa că de ce să rămânem în continuare singuri și proști, când putem fi proști împreună? Și da, femeia să plivească iarba și el să o privească, și da, să facă clătite și el – pe-acolo, încurcând-o – și apoi da, s-o vadă-n pijamale, în trening și papuci de casă. Nu asta-i viața, o suită de papuci de pluș, bluze largi și chiloți comozi, nu ăștia suntem noi cu adevărat, dezbrăcați de măști și etichete în toată manifestarea noastră domestică? Ăștia suntem, fix așa, vai de capul nostru, îmbrăcați urât și vulnerabili, nerecunoscători și reticenți, deteriorați și supărați. Revoltați, frustrați: știm că merităm, dar nu ni se oferă. Știm că am putea fi fericiți, dar nu ne iese. Că universul este infinit, dar e degeaba, noi sfârșim lipiți de mărunțișuri. Cuprinși de propriile noastre limitări, incapabili să ne părăsim zona de confort, deși vrem, nu facem. Deși vedem, închidem ochii. Ca, orbiți, să pocnim un zid, să ne-arătăm că e acolo, că ne blochează calea.
Eleva devenită majoră se încălzise, rămăsese în tricou. Era unul alb și scurt, nu reușea să-i acopere complet abdomenul, lăsa descoperit privirii ombilicul perfect. Normal că-l înțelegea pe Filozof. Magnetizat de priveliștea aceea, de spiritul ei tânăr, de mișcările ei naturale și zâmbetul total – de parcă consumase întreaga lume și îi dădea drumul înapoi din gură – , l-a apucat așa, o stare nervoasă cu accente războinice care l-a făcut să se ridice și să plece. Le-a urat seară frumoasă și cam atât, a luat-o la picior spre casă, căutând să nu se împleticească. Tricoul ăla nu va sta mult pe fată. Doar că el nu va fi acolo să privească, el îi va vedea cu ochii minții în timp ce-l va urî nemărginit pe Filozof, cu capetele lui cu tot.
