/

Scrisori către Milena

580 vizualizări
Citiți în 10 de minute
Franz Kafka, Letters to Milena, Schocken, Kafka Library, 1990

Nu mi-a plăcut Kafka! Îl citeam cum „citește” vițica poarta cea nouă, fără să priceapă boacă; bine, eram și prea tânăr (ce student nu e „prea” tânăr?), prea grăbit, înghițeam paginile fără să le mestec, nu aveam acces la versiunile din alte limbi, ca să pot compara cât de cât… nu l-am înțeles și, poate chiar dacă l-aș fi înțeles, tot nu mi-ar fi plăcut. Pur și simplu. Kafka și cu mine nu ne potrivim. Când am priceput asta, l-am privit cu alți ochi, ajutat și de excentricul profesor Napoleon Rață, care nu obosea să ne repete: „De la autorii care nu vă plac veți învăța mai multă literatură decât de la cei care vă plac! Pentru că e ușor să explici de ce îți place ceva – orice! –, dar este mult mai greu să explici de ce nu îți place ceva din canon. Abia acolo se desparte grâul de neghină! Nu toți veți deveni scriitori, dar toți veți deveni profesori, într-un fel sau altul”. În privința mea a avut perfectă dreptate.

Aici, în Belgia, este un obicei frumos: omul își scoate în fața casei cărțile vechi, pe care nu vrea să le mai păstreze, dar nici nu se îndură să se arunce la tomberonul „Hârtie & carton”, în ideea că sunt cărți, totuși! Cine trece prin fața casei lui își poate alege din teanc orice dorește, că pentru el poate are altă valoare decât pentru proprietarul casei. Așa m-am ales eu cu câteva volume rare (pentru mine), printre care și ediția americană din 1990 („Letters to Milena”). Auzisem de carte, dar nu-mi căzuse niciodată în mână: se pare însă că editura Univers a inclus volumul în operele complete ale lui Kafka, iar traducerea din anul 2000 aparține lui Cezar Ivănescu. Mai mult, în numărul 66 al revistei Observator cultural a apărut o recenzie semnată de Iulian Băicuș; fac aceste precizări pentru că eram convins c-am dat peste o carte necunoscută publicului din România, doar că să mă conving (pentru a câta oară?) că iar am descoperit apa caldă. Dar cartea m-a impresionat profund și am decis să merg mai departe cu textul acesta. Cititorii să mă judece!

Milena n-a fost ultima iubire a lui Franz, dar pare să fi fost singura lui iubire „de breaslă”. Ea era cehoaică, el era germanofon, amândoi erau praghezi, dar ea era o foarte cunoscută jurnalistă culturală, în timp ce el era un nimeni: și bolnav, și sărac, și ros de patimă trupească, și complet necunoscut în lumea literară. Era publicat, dar necitit (și nici nu făcea vreun efort de autopromovare… alte vremuri!). Și se îndrăgostește ca un canar de frumoasa Milena, care îi traducea scrierile în limba cehă – pe care Franz o cunoștea, dar nu la nivelul de a putea scrie direct în cehă. Milena, deși măritată (cred că a doua oară, nu mai știu exact), îi răspunde la iubire cu iubire, deși nu putea aștepta nimic de la unul ca el. Totuși, dragostea lor se consumă: în iulie 1920, Milena și Franz au patru zile numai ale lor, la Viena.

Dacă e să fiu rău, aș zice că Franz din scrisori este un milog. Ceea ce-i cere Milenei, iar și iar și iar, dar niciodată explicit, este confirmare, pe de o parte, și curaj, pe de altă parte.

Restul nu interesează. Au avut patru zile, pe care Franz le descrie (în traducere engleză): „The fragments of four days snatched from the night”. Dacă ar fi fost altceva decât erau, adică niște îndrăgostiți fără minte, le-a fi păstrat pentru totdeauna; așa, însă, au încercat să repete experiența în august, în orășelul Gmünd, unde a ieșit un dezastru pentru amândoi. Simțurile fuseseră domolite, așa că la Gmünd s-au apucat ca proștii să discute despre „relația” lor și știm cu toții cum se termină o astfel de discuție. Și-au mai scris, dar nu s-au mai văzut niciodată. Franz s-a stins în iunie 1924 (o moarte groaznică, nu vreau s-o pomenesc), iar Milena în mai 1944, asasinată în lagărul de la Ravensbrück. Sper să fi murit mai ușor ca el.

De ce sunt interesante scrisorile? Păi… în primul rând, numai scrisorile lui Franz către Milena au supraviețuit. Cele pe care i le-a trimis ea au fost distruse, nu se știe cum (intuiția îmi spune că el le-a ars, așa cum ar fi vrut să facă cu tot ce rămăsese în urma lui). Din scrisori facem cunoștință cu un alt Kafka, profund diferit de autorul canonic pe care învață să-l urască, studiindu-l la seminarii, generații după generații de studenți. Franz Kafka din scrisori este un om ca mine și ca dumneavoastră, profund slab, profund nesigur, profund înfricoșat de perspectiva morții, profund nemulțumit de ceea ce scrie, adică de felul cum îi iese ceea ce scrie. Dacă e să fiu rău, aș zice că Franz din scrisori este un milog. Ceea ce-i cere Milenei, iar și iar și iar, dar niciodată explicit, este confirmare, pe de o parte, și curaj, pe de altă parte. Iată cum o descrie pe Milena editorului său: „She is a living fire, such as I have never seen. […] At the same time she is extremely tender, brave, intelligent, and sacrifices everything, or if you prefer, acquires everything by sacrifice.” Mai clar de atât nu se poate. Franz o admiră și se disprețuiește. Tipic.

Închei cu un fragment dintr-un vis, pe care nu trebuie să-l comentez sau – mai rău! – să-l interpretez, că stric totul: „After a series of dreams, I had this one: a child wearing a little shirt was sitting to my left […], Milena was on my right, both were cuddling up against me, and I was telling them a story about my pocketbook which I had lost but then recovered, although I hadn’t yet looked inside, and didn’t know whether the money was still there. But even if it had been lost, it didn’t matter, so long as the two were by my side.” Când a visat asta, el o pierduse deja pe Milena.

Mihai Buzea (n. 1971) a fost profesor și vînzător de asigurări, iar în prezent este reporter la Cațavencii. Alte ocupații: om bun la toate, plimbător de cîini, traducător, babysitter, Moș Crăciun, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bișnițar în anii ’90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București (copywriter). După 1 ianuarie 2014 a ajuns la Londra, unde a învățat meseria de arborist, descrisă în romanul-reportaj Gastarbeiter (2017). Alte cărți publicate: Berile de Aur (2006), Povestea lui Vasile Pogor (2018), Jimmy (2018), Recrutorii (2019), Paralel (2021), Vulcan. Lumina vine de la Asfințit (2022) și Frunza (2022). În prezent locuiește la Bruxelles.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cartea străină”