/

Onomasticonul pre versuri tocmit

438 vizualizări
Citiți în 12 de minute

Pe coperta de la Onomasticon (Editura Limes, Florești-Cluj, 2022), Mircea V. Ciobanu zice că Nicolae Leahu are două firi: una de zi, sobră și gravă, și una de noapte, ludică și carnavalescă. Dacă-i așa, înseamnă că Leahu e mai solar în firea de noapte decît în cea de zi, avînd raporturi selenare privilegiate și paradoxale. Dar și dacă nu-i așa, în Onomasticon el pornește premeditat la o lirică sărbătorească, exersînd cu ironie euforică arta admirației și disciplina odei. A odei doar pe jumătate eroice (cît a mai putut rămîne din cea pindarică) și pe trei sferturi ludice, cîntîndu-și eroii nu la victoriile olimpice (de la care aceștia au lipsit), ci cu prilejuri aniversare. Arta beatificării nu-și pierde însă niciodată cumpătul jucăuș, nici cînd recită emfaze atît de umflate încît se vede că-s dilatate anume spre a nu fi luate (nu cu totul) în serios, fiind totdeauna exersată „nu fără anumită hîtrie”. Cu „hîtria” asta mereu în vervă, Leahu ține să-i dea temei Luciei Țurcanu, care-l califică, nu fără mică îndoială, „cel mai ludic și mai intertextualizant poet al generației” (sper să aibă dreptate). În orice caz, tot onomasticonul e caz de vervă textuală și intertextuală; și nu mai puțin una de joacă grafică și referenţială, de ritmică și fantazie tandră. Caligrame pure sau amestecate cu versuri „normale”, treceri în viteză de la endecasilabi la grafia verticală, ca să nu mai pomenesc de frenezia referințelor și de parada ludică a erudiției, reprezintă, toate, semnele unei bune-dispoziții creative ținută în acțiune de drogul admirativ, sărbătoresc, și de bucuria în sine a compoziției. În predoslovie Leahu spune povestea cărții (tot pe jumătate în joacă) și-și motivează necesitatea „inventivității” căreia i-a dat drumul într-un fel de „jurnal liric” de amiciții. Am văzut în dosarul de spicuiri critice de la finele volumului că unii comentatori îi apropie verva lexicală de cea a lui Șerban Foarță, dar duhul care plutește peste ingeniozitățile lui Leahu îmi pare mai degrabă a fi unul dimovian.  E mai puțin în sintonie cu incantațiile omofonice și omografice ale lui Foarță, cît cu verva goliardică a lui Dimov și cu principiul peripeției textuale al acestuia. Și la Leahu firul poemului e smucit cînd nu te aștepți și-n direcții neașteptate, urmînd traseul unei saga textuale cu epic inventiv derutant. Dar ceea ce-l apropie și mai mult de duhul dimovian e inducția de erotică în chiar stratul lexical, unde cuvintele vin în avalanșă, amețite de un libido irezistibil și bete de entuziasmul paradei. Leahu nu scapă nici un prilej de a face asemenea triumfuri lexicale și de a pune verva în spectacol de culori, vedenii și miresme. Indiferent cum pornește, cu deferență ori cu tandrețe, poemul trece neapărat prin asemenea pasaje de ebrietate inventivă și asociativă: „zbura, prin urmare,/ spre o Re Se Se/ (o califată, azi) din Soare-Răsare,/ adică înspre-un landșaft cu chelii și tichii/ fistichii,/ dune de praf și pilaf, harbuji vîrstați/ și gloate de copchii/ alergînd și strigînd după iezi, mînji și cămile/ într-o limbă cu roze, filodendroni și zambile,/ cu ciulini și cu spinul cămilei/ în loc de vocale/ și consoane nazale” etc. (Anatol) Principiul catalogului întreține și el verva, fiecare nume fiind un prilej de relansare a entuziasmului sărbătoresc: „Pe la amiază,/ Cartier-ul era însăși Lumea,/ adunîndu-i sub același cer/ pe Dante și pe Homer,/ pe Galaicu-Păun, Adrian Ciubotaru,/ Ayn Rand și Chiper,/ Pe Vieru, Lungu, Druță, Beșleagă și Ivănescu,/ pe Șleahtițchi, Maria, Curtescu,/ Balzac, Cioclea, Blok și Moraru,/ în fine, pe Leahu, Brumaru,/ Crudu, Emil Iordache și Foarță,/ Șerban, care, luîndu-se – atunci – la harță/ cu închipuirile lor,/ își dispută deja de ani în tindă (ca-n presă)/ niște continente imaginare, dar cu adresă…” etc. (Gheorghe) Îi ajunge de fapt și un singur nume spre a porni o incantație și a-l descînta pînă-l transformă într-o cohortă de răsfățuri: „Dar nu, cum să stea Mihai, Mikael,/ Mikajah, Michelaos, Mihail, Mihailo,/ Mihalcea, Mihnea, Mihălaș, Mihu, Miuț,/ Mihoc sau Mișa liniștit” etc. (Mihai). Dacă stolurile nu se adună de la sine, le convoacă Leahu trecîndu-le în pomelnicul de strămoși ai Lidiei, bunăoară: „Ce i-am spune, astăzi, Florii albastre/ Oglindindu-se-n lacul privirilor noastre?// Că ne amintim, înduioșați, de crinii (faimoși)/ Din inima neuitătorilor ei strămoși!;// De aedul Omir și de Herodot, cel Părinte/ Culegînd eladice fapte profane și sfinte!;/ De Tucidide, zugravul de peloponesiace,/ Zurbe și verbe apolinico-dionisiace!;/ De Plutarh, sculptorul de caractere/ Și de pilde, inclusiv pentru coleoptere” etc. (Lidia) Principiul vîrtejului, fie de nume, fie de reale sau de anamnetice, ține ritmul vervei la nivel electric: „Acolo era Viața, acolo era Lumea:/ cu sape, buldozere, combine și iezi,/ cu noi aparate de muls și livezi,/ panouri de onoare, grădini și semănături,/ povești, proverbe și cimilituri!/ Unele, e-adevărat, clinice,/ pentru că erau pe atunci și/ (inevitabil) partinice” etc. (Liuba) Cuvinte care încă nu sînt, cuvinte care nu mai sînt, cuvinte turtite sau lungite și lățite, ba chiar și rusești, cuvinte, în fine, din toate depozitele vin puhoi de peste tot sub pana lui Leahu, alcătuind, în fond, o sărbătoare a limbii înainte de a fi a sărbătoritului.

(…) tot onomasticonul e caz de vervă textuală și intertextuală; și nu mai puțin una de joacă grafică și referenţială, de ritmică și fantazie tandră.

Pentru că de poezii ad personam  e vorba, arta laudei trebuie să includă arta portretului. Presupun că, pentru unii, toate personajele sînt identificabile, deși nu e neapărată nevoie. De regulă, însă, o biografie e sublimată în odă și de firul ei se ține epica ingeniozității evocative. Dar arta are și obligații de transcendere și n-aș zice că Leahu nu le respectă. De bună seamă că e cît se poate de adevărat că Lucia era „o codană, într-o cămașă albă, orbitoare”, dar ea trece repede într-o ființă grafiată din inefabile contrariate de referințe șugubețe: „Stă de vorbă cu Ideea într-un limbaj îngeresc,/ Plasînd verbele cu precizia lui Steffi Graf”. Toate doamnele sărbătorite incită la arta madrigalului, uneori mai senzualizată, alteori mai idealizată. În orice caz, fiecare din ele e o epifanie: „Maria descinde,/ cu pas calculat milimetric,/ dintr-un poem cerebral,/ ancestral,/ preebraic/ și prehomeric,/ dintr-un distih tibetan,/ din vreo frunză (de dor,/ de stejară, mesteacănă?),/ cine știe,/ rămasă ca semn de manuscris/ la Dolhasca,/ Ștefănești,/ Orăștie” etc. (Maria) Care de pe unde; bunăoară, Adela de „printre frunze,/ butuci și cîrcei”. Toate laolaltă devin himera feminină care bîntuie rîndurile poeților pînă la Leahu inclusiv: „Despre ea scris-au mulți,/ foarte mulți/ aezi cu mitră, cu papion, poeți încălțați/ și desculți. /…/ Dar cine e Doamna, Domnișoara sau Domnia Sa,/ că ne tot învîrtim în juru-i, că-i dăm avanpostiste/ tîrcoale,/ invocînd-o, imaginar evaluîndu-i trena de umbră,/ cînd lungă-lungă, cînd scurtă, prea scurtă,/ cînd aproape străvezie sau sumbră?” etc. (Ea) Truver refulat și romantic recalificat în postmodern, Leahu-și dă, totuși, pe față ascunsele.

Jocuri de cuvinte, tumbe și farse la tot pasul în acest pomelnic aniversar. Oralitățile, aluziile, referințele sînt toate mobilizate în folosul vervei, ca și nonșalanța compunerii ca atare. „Sper să vă placă și neterminată poema,/ că iată/ mi-o smulg din mîini/ Dulcineea, Doamna T., Mai3-a și Emma”, zice la un moment dat (momentul Nicolae) Leahu. Cred și eu că i-o smulg. Nu-n fiecare zi se dă un spectacol de vervă atît de tonic. Asta numai la Leahu.

Alexandru Cistelecan este considerat de mai mulți critici literari și editorialiști unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Carnete critice”