Trei răspunsuri despre romanul „Ca să nu se aleagă praful de toate” de la autorul lui, Cosmin Perța

„Eu scriu pentru un altfel de cititor. Unul ce vine dintr-o paradigmă nouă, a vitezei, a eficienței, a directeței.”

613 vizualizări
Citiți în 8 de minute

1. Cum s-a conturat ideea romanului „Ca să nu se aleagă praful de toate”?

Cam ca orice cartea de-a mea, și aceasta a pornit dintr-un soi de mică obsesie. M-am format în lumea aceea și în anii aceia și, cu toată reziliența, sunt lucruri care m-au urmărit. Mici fantome ale trecutului. Dar intenția nu a fost de scriere terapeutică, sunt chestiuni cu care m-am împăcat de mult (poate de asta le-am și putut scrie), ci am simțit-o mai mult ca pe o datorie dublă. În primul rând față de un vechi prieten al meu din acea perioadă, care a fost ucis în stradă, și în al doilea rând față de cea mai proaspătă generație, care nu mai are acces la contextul de atunci și anumite lucruri îi sunt de neînțeles (sau de necrezut). Știți butada aceea cu „dacă ne uităm trecutul tindem să îl repetăm”? Cam ăsta a fost imboldul primar. Să recuperez fragmente dintr-un trecut recent, dar uitat, pentru a oferi o imagine mai veridică a parcursului nostru social și mentalitar până în lumea echității și corectitudinii pentru care luptăm azi, cel puțin la nivel teoretic.

2. Cum a decurs scrierea lui?

Cred că l-am scris în aproximativ o lună. O lună și un pic. Dar deja aveam totul în minte. A trebuit doar să transcriu. Am lucrat cartea asta în cap câțiva ani buni, făcându-mi uneori mici notițe. Dacă ar fi fost să intre tot materialul pe care îl aveam ar fi rezultat un volum de peste 500 de pagini, dar miza mea nu era să spun tot, ci să spun ceva care să se lege și să emoționeze. Prin urmare am făcut mintal permutări, am eliminat și am lucrat cu variante până am ajuns la povestea simplă, coerentă și clară pe care voiam să o spun.

După ce am scris o primă variantă am apelat la câțiva prieteni în a căror probitate și profesionalism știu că mă pot încrede întotdeauna. Scriitori, critici literari, oameni pe care îi apreciez. Fac asta la fiecare carte pentru că autorului îi pot scăpa lucruri. Poate fi atât de absorbit de povestea lui încât să nu-și vadă bârna din ochi. „Citești” povestea din cap și nu o mai vezi pe cea de pe foaie, așa că niște perechi suplimentare de ochi avizați sunt oricând bine-venite. După consultarea cu ei a urmat o perioadă de finisaje și stilizări în care am eliminat și mai mult text, uneori am adăugat, mi-au venit idei noi, am scris un nou capitol, am eliminat anumite scene sau am dezvoltat altele. De data aceasta am avut mult mai multă grijă la limbaj decât la poveste. Și cam asta a fost. A urmat apoi o colaborare foarte plăcută cu redactorul și corectorul cărții, de la editura Polirom, în urma căreia am făcut noi intervenții minore, dar esențiale. La o carte e de lucru până în ultima clipă, când intră în tipar. Ba la unele ar fi de lucru și după aia. Am cărți vechi, publicate, pe care îmi vine să tai sau să adaug cu pixul. Doar că atunci nu aveam mintea de acum și poate nici răbdarea necesară.

3. Cum vă doriți să fie citit romanul „Ca să nu se aleagă praful de toate”?

Să fie citit relaxat 😊 E până la urmă o poveste pe care am vrut-o și fidelă din punct de vedere istoric, dar și alertă, cinematografică, dinamică. Eu scriu pentru un altfel de cititor. Unul ce vine dintr-o paradigmă nouă, a vitezei, a eficienței, a directeței. Zicea cineva într-un comentariu pe goodreads că scriu mai mult niște sinopsisuri. 😊 Nu sunt rezumate, ci e un stil. Să fii concis și expresiv și să știi să dozezi minimal și eficient e mult mai dificil decât s-ar putea crede. Eu vin spre proză dinspre poezie, urăsc abundența de cuvinte, îmi place limbajul esențializat, minimal, care mizează pe simplitate. Nu suport cărțile stufoase, descrierile stufoase, detaliile inutile, descrierile colaterale, verbiajul personajelor. În proza pe care o scriu mă interesează povestea și acțiunea, iar expresivitatea trebuie să se nască din simplitate, tensiune și un ritm rapid. Nu mă interesează ce culoare au pantalonii personajului, nici limpezimea cerului în ziua aia, nici chit-chatul din autobus, dacă toate aceste lucruri nu sunt esențiale, dacă nu contează în profunzime și dacă nu duc acțiunea mai departe. Detest scenele lungite pe 10 pagini, „ca să sune bine”, când ele pot spune tot ce au de spus în 2 pagini. Înțeleg că sunt cititori cărora le place tipul acesta de literatură, nu am nimic împotrivă, dar nu e literatura pe care o scriu și care îmi place. Și până la urmă asta e minunat la literatură, că e loc pentru fiecare. Spunea Florina Pîrjol, într-o cronică, că pariul meu e arhitectura narativă, nu epicul și nici măcar efectele stilistice. Și are dreptate. Prin urmare, citiți cartea asta cum v-ați uita la un film. E posibil să vă prindă. Și dacă nu, nu-i nicio pagubă, sunt alte cărți și alți autori care o să vă prindă, totul e să continuați să citiți.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cum?”