Trei răspunsuri despre romanul „Stadii” de la autoarea lui, Oana Paler

„Mi-ar plăcea ca romanul să iște polemici cordiale pe la ieșirile la terasă cu prietenii.”

980 vizualizări
Citiți în 6 de minute

1. Cum s-a conturat ideea romanului Stadii?

Cred că în orice text de ficțiune se reflectă, în primul rând, obsesiile autorului, prin asta înțelegându-se întrebările pe care și le pune în mod constant, un soi de viziune asupra lumii pe care ar vrea-o unitară/închegată, niște proiecții, niște recuperări sau reparații. Peste toate, se suprapun fixațiile literare, în cazul meu Dumas, Houellebecq, Ian McEwan etc., dar și cele extraliterare, jocurile PC și filosofia lor, filmele de tip thriller sau noir nordic, documentarele despre serial killers. De aici vin și ideile, din toate astea, mai multe puncte unite din care rezultă textul. Romanul le conține, nu evită clasicele întrebări majore ale omului despre sens, determinism, fericire, dragoste, certitudine (la care evident că nu putem răspunde), are un fir polițist, hybrisul necesar ca să ducă mai departe acțiunea, are un personaj principal cu înclinații spre obsesie, destul de pasional și demodat-idealist în sens ibsenian, chiar dacă pare blazat/dezabuzat, un personaj care trece mereu la next level, de unde și titlul Stadii, și are și o componentă socială pe zona middle classului autohton.

2. Cum a decurs scrierea lui?

Dificil, pentru că personajul asumat de mine ca voce narativă este un bărbat în jur de 35 de ani, programator de profesie, cu bani, cu multe iubite, adică tot ce eu nu sunt, deci e practic un contre-emploi. Așa că a trebuit să mă uit la lume prin ochii lui, ceea ce presupune un risc. Am scris romanul pe bucăți și am lipit apoi episoadele, de unde și caracterul fragmentat (deliberat, desigur). O surpriză pentru mine a fost faptul că personajul a început să mă poarte, de la un punct încolo, cam pe unde voia el, așa că l-am lăsat să preia controlul și l-am urmat. Relația cu protagonistul a fost stranie, uneori el face ceea ce eu n-aș face, spune lucruri pe care eu nu le-aș spune. Asta mă face să mă gândesc că mitul acela cum că autorul trebuie să cedeze puterea nu e un mit, ci un adevăr deghizat.

În afară de asta, au contat mult lecturile făcute de câțiva oameni ale căror păreri (profesioniste sau nu) le prețuiesc. Sfaturile și intervențiile pe text au fost de un real ajutor, s-au transformat în contribuții clare, pentru că am rescris anumite părți, iar pe altele le-am eliminat. Am avut și am multe îndoieli, cred că e firesc, dar sper ca cititorii să mai taie de pe lista temerilor mele vreo câteva.

3. Cum vă doriți să fie citit romanul Stadii?

Odată publicat, romanul nu-mi mai aparține, cheia este la cititori. Mi-ar plăcea însă ca ei să descopere în ceea ce am scris lucruri noi, pe care nu le-am gândit, nu le-am proiectat, să adauge textului note personale, să filtreze experiența personajului prin propria experiență, să se transpună, să încerce să găsească soluții proprii. Mi-aș dori să nu se plictisească, lectura să fie o provocare. Mi-ar plăcea ca cititorul să problematizeze, la fel ca personajul, și să caute, în viața personală, repere similare, să se întrebe dacă merită să iubești cu atâta forță, să te consumi pentru un prieten căruia vrei să-i redai liniștea (chiar dacă știi că, fundamental, nu rezolvi nimic), să te uiți la un joc PC ca la un puzzle filosofic, să identifice în propria existență lucruri pe care le-ar schimba dacă ar putea da timpul înapoi, să se întrebe dacă e bine sau nu să intervii în viața cuiva și dacă poți cu adevărat să modifici vreodată cursul evenimentelor, în caz că nu cumva totul este predeterminat. În fine, mi-ar plăcea ca romanul să iște polemici cordiale pe la ieșirile la terasă cu prietenii și să nu fie uitat prea repede după ce lectura lui s-a încheiat.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cum?”