După ce am povestit totul, declarația mi-a fost parțial dictată într-o formă administrativă de un polițist care mirosea a transpirație. Mă aflam într-un birou identic cu cele din filmele românești. Am plecat de acolo simțind că mă urmărește o cameră de filmat.
La un moment dat, în timp ce scriam după dictare, în spatele meu cineva a intrat pe ușă. Am tresărit pentru că ușa scârțâia puternic. M-am gândit cum de nu se găsise nimeni care s-o ungă. O femeie cu o înfățișare fragilă, îmbrăcată într-un costum negru care îi acoperea tot corpul, a salutat și a lăsat pe masă un dosar, asta după ce a spus ceva legat de faptul că un anume inspector nu era de găsit și a întrebat dacă poate lăsa niște acte pentru el. Avea o voce blândă și joasă.
Polițistul a răspuns că da, poate să lase. Acela a fost momentul în care am văzut-o pentru prima dată pe Laura. Un moment pe care mai târziu l-am revăzut în minte de mai multe ori, adăugând amănunte și omițând altele, așa cum se întâmplă de fiecare dată în astfel de situații. Nu-mi mai aduceam aminte de exemplu dacă Laura avea părul prins sau lăsat pe spate. Știu totuși de costumul negru, care o făcea să pară prea serioasă și care îi era cam larg și de pantofii sport albi. Laura purta ochelari de vedere, minus doi și cinci, fără ei îi era greu să distingă contururile lucrurilor, părul ei era șaten și drept, nu foarte bogat. La un moment dat, pentru că se așezase pe ochelari și îi rupsese, a fost nevoită să-și ia două zile de concediu, până la ridicarea celor noi. Acea scurtă perioadă a coincis cu prima noastră întâlnire.
După momentul din birou, la câteva săptămâni am acceptat propunerea din partea poliției de a continua proiectul legat de softul de recunoaștere facială care urma să fie implementat și la noi în oraș. Am aflat că fusesem recomandat chiar de polițistul care-mi plătise masa. Deși primeam bani puțini, iar birocrația încetinea substanțial orice progres, am acceptat. Motivul a fost Laura.
Mergeam la sediul central o singură dată pe săptămână și nu împărțeam biroul decât cu analistul informatic criminalist, un tip retras, care studia noile kituri folosite pentru upgrade-ul sistemului AFIS 2000, cum ar fi bazele de date genetice. Tot de la el am aflat despre tehnologia Nikon pe care se sprijină fotografia judiciară și despre laboratorul de criminalistică nucleară de la Viena, unde participase la un eveniment oficial împreună cu Laura care colabora des cu poliția, cu procuratura și cu instituțiile de expertiză criminalistică de stat în calitate de medic legist.
În timp ce lucram la baza de date, am revăzut-o pentru a doua oară și atunci am făcut cunoștință în mod oficial. Mi-a întins o mână mică pe care am privit-o îndelung, până ce mâna mea a memorat atingerea. Laura a observat și a încercat să glumească, mi-a spus că toți care știu cu ce se ocupă se uită la mâinile ei. Era partea corpului pe care o studiau cu mare atenție. Mâinile ei care atingeau cadavre. Nedeosebindu-mă de ceilalți, eram și eu stăpânit de o curiozitate comună. I-am povestit pe scurt despre colaborarea mea cu poliția și i-am dat detalii despre cum decurseseră lucrurile la București. I-am povestit pe scurt despre vecinii mei. Am observat atunci că Laura clipea rar și la intervale regulate. Ochii mari și căprui îi rămâneau dezveliți mai multă vreme, așa încât creau expresia unei ființe care ia mici pauze de la viață. Vorbea rar, iar ritmul acesta îmi reducea agitația. I-am cerut numărul de telefon și i-am spus că mi-ar plăcea s-o revăd. A dat din cap, a zâmbit, zâmbetul ei generos și plăcut îmi schimba dispoziția. Mi-a dictat numărul pe care l-am memorat în telefon. După ce s-a îndepărtat, m-a copleșit un val de emoție.
În preajma ei, trăiam iluzia că ultimele luni din viața mea nu existaseră.
Prima întâlnire cu Laura s-a petrecut la o cafenea din zona în care locuia, într-o vineri, înainte de prânz, după ce ea s-a dus să-și comande ochelari noi. Pe cei vechi îi stricase din neatenție. Înaintam printre frunzele uscate spre locul întâlnirii noastre, se făcuse brusc toamnă, iar cerul era de un cenușiu deprimant în cea mai mare parte a zilei. O toamnă anostă, lipsită de evenimente.
Înainte să plec de acasă, am privit din interiorul casei grădina devastată de ultimele ploi, plantele înecate în apă, cu rădăcini putrezite, părăsite, mișcându-se în bătaia vântului rece. Am meditat superficial la faptul că nimic nu rămâne întreg pentru prea multă vreme și că oriunde îți arunci ochii dai de câte ceva care îți amintește de lucrul ăsta.
Pe Laura am așteptat-o vreo câteva minute, n-am luat decât o apă minerală înainte să apară ea. Din boxe curgea o melodie siropoasă, în limba franceză. Chelnerii se foiau, deși cafeneaua era aproape goală.
Am văzut-o de departe, prin geamurile bine șterse ale cafenelei, pașii ei mici își făceau loc printre frunzele moarte, înainta destul de greu, eram bucuros că se îndreaptă spre mine, nu prea știam ce să-i spun, cum să încep. De fapt, n-aveam nimic de spus, n-aș fi deschis gura decât ca să-i zic că e foarte frumoasă, deși în mod obiectiv nu era tocmai adevărat, dar mie așa mi se părea, cu trupul ei mic, venind spre mine printre frunze. Mi-am dorit să pot fixa în memorie seninătatea acelei clipe, clipă care dispărea chiar în timp ce-mi propuneam s-o fixez. Evanescența ei mă umplea de tristețe.
Laura m-a salutat și s-a așezat la masă. Și-a unit mâinile, semn că îi fusese frig, apoi le-a odihnit în poală. Purta o rochie deschisă la culoare, niște ghete maro și o eșarfă rozalie. Îi ghiceam sânii mici, ascunși după o piesă de lenjerie simplă și curată. Și-a comandat o cafea cu lapte. A zâmbit. Era un zâmbet destinat să-i ascundă neliniștea. M-am întrebat ce gândește.
— Ce-ai făcut săptămâna asta? i-am zis.
Eram convențional. Îmi auzeam glasul ușor schimbat din cauza emoției. Speram să observe.
— Păi munca mea, o bănuiești, nu prea se poate povesti. În afară de asta, mai nimic. De fapt, sunt la doctorat în ultimul an, dar cred că știai asta. Am și orele de la facultate… recent am fost acceptată și în comisia de expertiză medico-legală psihiatrică. Mă solicită mult, interviurile cu persoanele implicate în procesul penal sunt foarte lungi și obositoare. E multă muncă în echipă, interpretarea testelor psihologice e dificilă….
S-a oprit câteva clipe, atentă la reacția mea. Dincolo de lentilele ochelarilor, privirea ei era adâncă și directă.
— Da, știam de doctorat. Eu cred totuși că se poate povesti.
— Ce anume?
— Ceva despre munca ta.
Aș fi vrut s-o întreb ce-i place și ce vrea, la ce se gândește înainte de a adormi. Era însă prea intim, așa că am renunțat.
— Ești cam ciudat. De obicei bărbații încearcă să uite cu ce mă ocup. Li se pare dezagreabil. Nu e prea plăcut ce fac.
— Nu contează. E ceva despre tine. Ceva ce faci opt ore pe zi.
— De fapt cam zece sau chiar mai mult.
Laurei i se dilataseră pupilele. Ochii ei mă priveau cu o încântare pe care nu mai sperasem s-o văd la vreo femeie. Eu eram motivul acelei încântări. Asta îmi sporea considerabil curajul și încrederea în mine.
— De fapt da, sunt multe de spus, a reluat ea, am și nemulțumiri, de pildă finanțarea proastă și faptul că ar trebui să trecem în subordinea Ministerului Justiției, unii colegi nu-și fac bine treaba și din cauza expertizelor superficiale nu se pot face condamnări, deși adevărul este evident, dar în lipsa dovezilor științifice, el practic nu există… și așa mai departe. De doi ani sunt în comisia de revizuire a unor dosare ale victimelor torturii. Îți dau un exemplu ca să înțelegi despre ce e vorba, sunt unele victime care au câștigat niște procese la CEDO, de fapt vreo cinci, toți au trecut prin coridorul morții la poliție, au fost bătuți la tălpi, sufocați cu masca antigaz, electrocutați, torturați cu foc, inclusiv la organele genitale, ca să recunoască fapte pe care nu le săvârșiseră. De disperare, una dintre victime, o femeie, rămasă singură în celulă, și-a tăiat venele. Experții legiști nu și-au făcut treaba. În niciunul dintre cazuri inițial nu s-au făcut rapoarte care să indice semne de tortură. Ba experții au venit târziu, ba examinarea s-a făcut la ochi. Polițiștii au fost anchetați, dar ancheta s-a întins pe șase ani, până când unele fapte s-au prescris. Vorbesc acum de cazurile câștigate la CEDO, unele mai vechi. Dar sunt multe, foarte multe alte dosare neclare. La asta lucrăm acum.
A tăcut din nou. Se oprea la intervale regulate, ca să se asigure că sunt prezent.
— Uite, o să-ți mai spun ceva, e un secret al meu. Nu-l știe nimeni.
Apoi a făcut din nou o pauză, mult mai scurtă. I se tăiase respirația de teamă și de emoție. Aștepta s-o încurajez să continue.
— Nu-mi doresc nimic mai mult decât să-ți știu secretele, am spus evident afectat, așa încât ceea ce era serios să poată fi luat de ea în glumă, în caz că și-ar fi dorit.
— Bine, atunci o să-ți spun. Am acasă un set de fotografii, de fapt e un întreg album și e destul de gros. Le-am imprimat pe toate. N-am voie să fac asta, dar am făcut-o. Fotografiile sunt legate de munca mea. Sunt fotografii judiciare. Am păstrat câte una de la fiecare caz care mi s-a părut important.
Am tăcut. Un muzeu al morții și al violenței. Laura și-a strâns buzele, ca și cum și-ar fi impus să nu mai adauge nimic.
— Ți-ai dorit să-mi spui mie asta? Azi? Ți-ai dorit-o dinainte sau a fost ceva spontan?
A ezitat câteva clipe înainte să răspundă. Trebuia să aleagă, era unul dintre acele momente când trebuie să alegi, simțeam că în Laura își făcuseră loc deodată spaima și plăcerea, să alegi dacă te dezvălui sau dacă rămâi ascuns, dacă te dezbraci ca să-l lași pe celălalt să te privească. Apoi buzele i s-au deschis iar:
— Mi-am dorit, da. Dinainte.
Fiorul mărturisirii îi lua în stăpânire corpul fragil. Mi-am dat seama că Laura mă dorește, și-a trecut un picior peste altul și rochia i s-a ridicat puțin.
Rostise da, dinainte, deci se gândise, își imaginase momentul, îl trăise în imaginație înainte, oare cum i se părea acum, că îl transformase în realitate?
— Te miră?
— Nu, deloc, voiam doar să știu.
— Ți se pare anormal?
— Ce anume?
— Secretul ăsta al meu…
— Nu, deloc. Absolut deloc. E ceva ce aș fi făcut și eu în locul tău.
— Asta nu înseamnă că nu e ceva bolnav, a încercat ea să se destindă glumind. Totuși nu-mi vine să cred? Chiar așa? s-a mirat ea ca un copil fericit că cineva îi îndeplinește o dorință exagerată rostită inițial numai așa, în joacă.
— Ai auzit vreodată de Luigi Tomellini?
— Nu cred. Nu.
— A fost primul fotograf în criminalistică, un profesor universitar din Genova, undeva pe la 1910. A realizat câteva plăci fotografice care au fost de folos pentru investigațiile poliției locale, pierdute și recuperate în 1980, practic au fost găsite într-o valiză abandonată la gunoi sau pe stradă, nu mai știu exact… Ulterior, niște tipi, printre care și fotograful Mino Tristovskij au făcut o expoziție, se numește Clue: Cold, care a făcut turul Europei. În martie 2016 am fost la Londra special, la Gallery 71a. Există și un catalog, dar nu-l am…
— E interesant ce-mi spui. Poate ai să-mi arăți într-o zi tot ce ai.
— Asta nu știu încă. Poate, s-a retras ea deodată. S-ar putea să ți se facă rău.
— Nu cred. Sau cine știe… Oricum aș vrea să văd. Dacă o să mi se facă rău, am să-ți spun și ai să mă ierți.
Mi-a zâmbit. Din nou larg. Zâmbea cu ochii, cu dinții, cu sprâncenele.
Gândul acela că începeam s-o cunosc pe Laura, că eram prezent în propriul meu prezent îmi provoca amețeală.
(Romanul Stadii este în curs de apariție la editura RoCart)
