/

Poeme de Teodora Coman

Start
1572 vizualizări
Citiți în 13 de minute
sonda Parker Solar Globe a intrat în coroana solară, nu se va înfige în plasmă ca-n solul lunar sau marțian,
așa cum nici eu n-ar trebui să vorbesc în termeni de viață, perpetuarea ei la mii de grade celsius și 150 de milioane de kilometri,
dar nici în termenii prin care NASA vrea să înțeleagă singura stea-sursă de viață
pe care de-abia acum o poate studia. 
când vede o sondă dând roată unei planete noi,
mintea mea vede același tipar
învățat la nivel celular:
ocolul unui tehnospermatozoid încetinit temporar 
de la scopul său primar,
setat să studieze ovulul uriaș
înainte de a-l fecunda.
 
 
//

mi s-a ascuțit instinctul de survivor: 
știu când parcarea mallului se golește,
când produsele de patiserie își scad prețul la jumătate
fără să mai fiu de față.
abia după ce văd în vitrina librăriei închise Istoria lumii în câteva mii de obiecte
percep așteptarea urbană, proiectată așa cum trebuie: bănci în locuri publice, biciclete de închiriat, trotinete electrice abandonate în mijlocul trotuarului
ca niște răzgândiri subite,
bancomate, prize de conectare la net, momeli culinare abil aranjate în vitrine, foamea inclusă din designul stradal, să nu-i mai fie silă de sine,
unele ziduri instigă la exprimare, altele sunt pline ochi de mesaje inculte/oculte 
dar dragostea cu plus și inimi străpunse
încă domină net în preferințe.
pubele în deficit, depășite în capacitatea lor de colectare-selectare, ca mine,
mașini ridicate din locuri nepermise,
aparate de aer condiționat și antene parabolice crescute ca o nouă specie de tehnociuperci vetuste pe blocurile comuniste.
peste tot așteptare, cerere, ofertă, fără granițe clare între ele
și-o nouă nevoie se va naște peste una veche. 

 
//

când continuarea unei francize te irită,
când exersarea te scoate din starea de confort,
către o performanță mai mult simbolică decât plătită
tu ce-ai vrut? doar liniște, nu mersul pân-la capăt
 
am rămas singură, labilă,
mă uit la Gomora și-i văd pe mafioți în altă lumină, 
în îmbrățișarea lor fraternă
care-i spală temporar de trădare, de crimă.
 
mă-ntreb pentru cine mi-aș da viața, dacă m-aș putea întoarce în timp, 
ei zic c-ar face fix același lucru
și nu știu dacă-s sinceri sau bravează; 
io mi-aș schimba identitatea, sexul
s-o pot lua pe bune de la zero.
 
ei sunt solizi, par să se simtă bine în pielea lor,
eu trebuie să slăbesc pentru cea mai simplă manevră,
și totuși, nimic nu se compară cu teama unui bărbat 
de-a rămâne fără păr
deși machismul ajută.

 
//

mi s-a părut frumoasă ploaia cu ursuleți de pluș pe patinoarul unei echipe de hockey,
ca orice risipă. noi îi spunem pomană
ca zăpezii date de la Dumnezeu, să facă lumea mai curată, mai simplă
și pașii umani mai atenți
și toți părem mai bătrâni, mai dezechilibrați
mai aproape de pinguinii din zona arctică
și speri să se topească și mizeria de sub preș
iar când se va încălzi, vei redeveni bipedul pragmatic, arogant
pe mâzga lui tipică.

 
//

aș putea lua lecții de dicție, înot, 
să fac compromis între necesități și
ieșirea din zona de confort;
sigur mi-ar crește stima de sine, om mai ușor de adaptat
dar blocat în același tipar de fericire
visată ca un tsunami controlat 
venit de undeva, din paradisul comestibil, numai lapte și miere 
până la zahărul rafinat,
să acopere etanș un baton crocant,
vizibil din toate unghiurile posibile.
mă-ncântă să știu că cineva salivează după mine cu efect:
datoria mea e să fiu fericită pentru alții, să mă bucur de bucuria lor
și iată-mă aici, retușată, gata să fiu devorată, 
fără să coste pe nimeni nimic

 
//

mușchii lucrează, mintea e blank, ochii, fixați pe ceas și decor;
încerc să fac față cât de bine pot.
să tragi de tine fără motivație
e-adevăratul efort, îi înțeleg perfect pe elevii
care confundă cauza cu scopul când îi intreb 
de ce, pentru ce vin la școală
iar „fiindcă trebuie” e tot ce pot scoate de la ei
în mediul lipsit de plăcere, șanse, confort.
când corpul spune nu, tu nu spui nimic, 
când tu spui nu, corpul nu te ascultă.
am de ales între ceea ce-mi ia durerea vs. ceea ce-o ascunde 
și asta nu schimbă nimic.
medicație în loc de voință. lașitate cu un dram de elocință.
unde-i conexiunea dintre minte, suflet și corpul
la care ai trudit

 
//

pentru mine, ca antrenor
este vital ca o persoană să nu se întoarcă la stilul de viață anterior,
să-și facă din disciplină rutină.
pentru mine, cursanta indoor
e important să duc toate seriile la capăt
cu ochii pe ceas 
ca ai șoferilor pe cifrele galopante de la pompă când își fac plinul, io-s supraalimentată și trebuie să consum, să ard,
să numar în sens invers, număr și nu mă las,
decontez.
dacă ai fi mai hotărâtă, îngrijită, ai face un mare pas,
toată lumea are planuri cu tine, ești potențialul compătimit
că nu te lași modelat: numai un pic de roșu în obraji, o altă tunsoare, culori mai calde, haine mai sexy și sigur ai atrage priviri pe stradă;
e plăcut să vezi oameni și lucruri în perspectiva marii schimbări, io doar mă visez,
ăsta-i combustibilul care mă face să funcționez. 
prea mult s-a făcut caz de întrebări, cineva a zis că te definește cum răspunzi
lumii din jurul tău, cum te lași dus de val
sau te responsabilizezi,
cât îți asumi din felul cum optezi,
cât scapă de sub control din tot ce trăiești,
cât și cu cine rezonezi
și, de fapt, mereu te antrenezi pentru ceva în viață,
mereu e ceva ce decontezi

 
//

o  mână vine în urma ochiului credul, să caute ideea din spate, să deconspire realul trucat
în experiențe senzoriale
o mână obișnuită cu flori de plastic, încă în topul preferințelor pentru colonizarea scărilor mizere într-un imobil ineficient energetic.
cât de cameleonică și performantă a ajuns materia 
în actul de simulare, dar nu e ceva nou,
nu e ca și cum zarurile de pluș n-ar atârna de retrovizoare
iar blănița sintetică n-ar fi mai fină la palpare decât cea din dotare.
te poți preface când închizi o ușă, dar o trântești pe bune, 
te rezemi cu spatele de ea, te prelingi 
cu ușurare;
te simți relativ, 
subiect ușor de amorsat
pe un scaun din proximitate.
acum ești jos, de unde te poți reîncepe
în ochii altcuiva,
în forma dorită de fiecare.

 
//

pentru efect de curgere sunt unde mă nimeresc, atâta știu, să mă sustrag ușor din peisaj
și nu-i greu cu atâta material evazat în sezonul cald
și vânt potrivit pentru a-l flutura
ca matadorul în fața unui taur derutat.
ezit în faza roșului iritant
când trebuie să-l port ca pe un statement de atac
asupra unei forme de viață
ostilă la contact: 
corpul asincron cu haina care-l face pe om
mai decent, intact,
corpul asincron cu haina care l-a creat
sub presiunea standardelor greu de îndurat.
încă un corp complexat, autoexilat în mărimi mai mari, educat
că drapaju-i mai artistic decât ceea ce trebuie camuflat,
încă un corp resemnat
în așternutul unui pat de hotel bine cotat
și doar brățara de gratuitate la evenimente
îl mai face de invidiat.

eziți în fața roșului iritant
când parcul te atrage instant;
vrei să fiu taurul Ferdinand care consimte de bunăvoie la efeminare 
prin narcotizarea cu mirosuri tari
și vrei să apară Oliver Sacks dintre ferigile lui, să îți pună o mână pe frunte când ai migrenă 
și să-ți spună: nimeni nu merită asta, pain is so selfish, dar nu dispera, 
uite, eu m-am reinventat la 70 de ani.

TEODORA COMAN (n. 1976) a publicat volumele de poezie: Cârtița de mansardă (2012), foloase necuvenite (2017), soft guerilla (2019) și Lucy (2021). Scrie recenzii, eseuri, traduceri din 2011.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „BOX OFFICE. POEZIA”