Nu cu multă vreme în urmă am citit un interviu (fără să rețin numele intervievatului ori al celui care punea întrebările) în care am dat peste o idee care m-a făcut să amuțesc. Și anume că azi, în artă, și în special în literatură, „discursul anticomunist e desuet”. Nu mai e la modă, așadar, ca un roman, de exemplu, să vorbească fățiș despre perioada dintre 1947 și 1989. Las la o parte enormitatea „módelor” în ceea ce privește tema unei desfășurări epice și mă axez pe absurditatea etică a enunțului. Lucrul e revoltător mai ales că acum câțiva ani un tânăr critic literar spunea, fără să simtă absurdul ideii pe care o punea în circulație, că nu vom putea avea niciodată un mare roman al comunismului românesc câtă vreme niciun autor care s-ar înhăma la un asemenea proiect n-ar fi dispus să vorbească și despre părțile luminoase ale socialismului antedecembrist. Cu alte cuvinte, un roman despre comunismul românesc ar trebui, pe lângă poveștile despre canal, despre închisorile deținuților politic, despre alimentele pe cartelă și Securitate, să vorbească și despre blocurile noi edificate în perioada aceea, despre lipsa șomajului și, eventual, despre metrou. E ca și cum ai spune că un roman despre perioada nazistă, care ar descrie cu lux de amănunte detalii oribile ale Holocaustului, nu ar fi valid din punct de vedere literar dacă n-ar aminti, măcar în treacăt, și despre șoselele minunate construite din ordinul lui Hitler.
Daniela Rațiu, din fericire, și-a asumat acest „handicap” al scrierii unei cărți de o onestitate copleșitoare despre comunismul românesc, văzut din perspectiva unui copil/adolescent. Ultimul an cu Ceaușescu este o fascinantă radiografie a societății românești de dinainte de 1990. Romanul e structurat în câteva capitole distincte care urmăresc viața măruntă a unei familii din Timișoara în cele patru anotimpuri premergătoare căderii regimului Ceaușescu. Într-atât de incisiv este decorul acestui univers închis, încât nu știi niciodată, ca cititor, dacă parcurgi o autoficțiune de bună calitate ori un roman de memorialistică. Personaj principal pare să fie nu autoarea, ci atmosfera în care ea, alături de familia ei, își târăște (acesta e cuvântul) existența. Și, dacă e să dăm crezare Hertei Müller atunci când afirmă că cel mai bun produs al comunismului a fost frica, avem în romanul Danielei Rațiu dovada cea mai pertinentă că așa au stat lucrurile. Și nu doar frica străbate istoria acestor locuri, ci și foamea și frigul. Cei trei F care au definit o epocă și care au transformat destine în matrițe identice ale dezumanizării.
Autoarea rememorează senzații dintre cele mai inedite. Una dintre acestea e bucuria ridicolă (dar atât de intensă) a revenirii electricității după repausul zilnic dictat de autorități. Lucrurile banale devin capitale, satisfacțiile se obțin din contemplarea unei normalități care e mult prea des curmată: „Îmi întorc privirea spre ceasul din bucătărie, mai este un minut. Mă voi uita pe fereastră până la fix, vreau să văd cum irumpe lumina în bucătăriile blocului din față, în casele de pe strada Eneas, cât pot vedea uitîndu-mă sus la etajele superioare ale blocului nostru. […] Gata! A venit curentul. Aproape toate ferestrele blocului din față, ale blocurilor pe care le pot cuprinde cu privirea, ale caselor de pe Eneas, se aprind în același timp. E ca o explozie de lumină. Zăpada strălucește luminată de ferestrele invadate de lumină. Avem curent electric. Fugim în sufragerie. Deschidem televizorul. Pe canalul sârbilor prindem o reclamă la blugi. Noi stăm înfofoliți în fața televizorului, pe canapea, cu căciuli pe cap și șosete croșetate din lână groasă. Stăm lipiți unul de altul. Mama pune o pătură pe noi. Avem televizor și lumină.” (p. 40)
Într-un astfel de sistem, lupta pentru supraviețuire iese din haina ei metaforică și îmbracă cele mai concrete forme. Oamenii sunt înnebuniți de foame și de neliniștea că orice sacrificiu (statul la coadă în condiții inumane) ar putea fi inutil, câtă vreme nu au niciodată garanția că efortul de a aștepta în frig, ore-n șir, le va fi răsplătit: „Iarna, oamenii devin animale. Așa îi simt. De fapt, la coadă, oamenii devin animale. Nu dintr-odată. Sunt etape până ajung în starea aia. Am fi în stare să ne sfâșiem unii pe alții. Când vine marfa, ne cuprinde pe toți un soi de nebunie. Frica de foame. Ți se încețoșează mintea. Copii, bătrâni, femei, bărbați, tineri, ne apucă pe toți nebunia cozii.” (p. 53)
Într-atât de incisiv este decorul acestui univers închis, încât nu știi niciodată, ca cititor, dacă parcurgi o autoficțiune de bună calitate ori un roman de memorialistică.
În partea cea mai dureroasă a volumului, unde întâlnim povestea avortului clandestin al unei cunoștințe, stilul autoarei capătă accente dramatice. Tonul e sacadat & ritmic, fraza e lipsită de verb, parcă pentru a întări imobilitatea produsă de spaimă: „Senzațiile, sentimentele, realul, sângele, posibilitatea morții, femeia-asistentă-clandestină, scobirea, geanta ei plină de ustensilele morții, bucățile de tifon mustind de sânge. Cuvintele stau suspendate între noi. Ni s-a făcut frică.” Tot aici, înșiruirea aleatorie de elemente de recuzită ale unei vieți în comunism aduce aminte de impresionanta poezie „Totul” a Anei Blandiana, care imprimă realității un ton apocaliptic, ca o incantație despre neputința de a evada din tabloul general: „Cozile la carne, lapte, ouă, ulei, unt, carnea terminată în fața ta, portocalele la care visezi, bananele care se coc pe dulap, ciocolata, <taci>, revistele de modă, lumea din televizor, <ai grijă ce vorbești la școală>, tabloul lui Ceaușescu stă strâmb, tabloul cade, lecțiile despre productivitatea muncii, cincinale, două ore de program TV, filme la sârbi, reclame la Coca-Cola, producții-record, râsetele din clasă, curentul electric […].” (p. 78)
Personajul întruchipat de autoare simte, pe măsură ce crește, că lucrurile care i se păreau firești până deunăzi devin acum insuportabile. În cazul ei se naște o revoltă de sens contrar, manifestată nu prin dorința de a fi ofensivă împotriva regimului, ci prin refuzul cu încăpățânare de a-și mai alimenta fărâma de speranță. Tinerețea ei, verva și vitalitatea ei sucombă printr-o capitulare absolută. Pare că personajul crede că printr-o astfel de atitudine va reuși să provoace norocul și acesta să-i demonstreze, într-un final, că s-a înșelat când s-a hotărât să nu mai aștepte deznodământul fericit: „Fata vecinilor este de vârsta noastră. Tata vine câteodată cu haine primite, pe care fata care cântă la pian nu le mai poartă. Nu le îmbrac niciodată, oricât mă roagă mama. <Sunt haine de la pachet>, zice mama, <uite, sunt în stare bună.> Nu vreau să le port, așa cum nu mai vreau să ascult Europa Liberă. Nu voi mai asculta niciodată. Noi o să rămânem cu Ceaușescu. Toată lumea tace, oriunde te-ai duce.” (p. 208)
Impresionantă e și perspectiva în care ne e prezentată înfrângerea lui Ceaușescu. Tensiunea crește, personajul atribuie valențe hiperbolice oricărui gest de frondă, scandările par să cuprindă nu doar centrul Bucureștiului, ci, ca-ntr-un efect de domino, întreaga scenografie, întreg cuprinsul țării, ajungând până la scara blocului. Vuietul e colectiv, devine unitar și indestructibil: „Dinspre mulțime se aude un vuiet. Nu sunt aplauze. Nu. E un vuiet ca un animal care se ridică în picioare, un animal care rupe lanțul. Ceaușescu privește dezorientat spre mulțime. Sărim în picioare, strigăm toți de bucurie. Urlăm. Strigăm din toți rărunchii. <Jos Ceaușescu! Hai, București! Ai curaj! Suntem aici! Suntem liberi!> Un strigăt se aude în tot blocul. Ceaușescu se uită spre mulțime și nu înțelege că gata, e gata, glonțul a ajuns la București.” (p. 261) Imaginea finală a romanului, pe care nu o voi dezvălui, e de un dramatism care-ți taie respirația, un tablou în care se îngemănează bucuria și oroarea, euforia și meditația asupra felului în care ne-am câștigat libertatea. Un fel de rugă solitară, a unui om lucid, într-o lume înnebunită de delirul ruperii lanțurilor.
Pentru mine, Ultimul an cu Ceaușescu este una dintre cele mai puternice cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Daniela Rațiu a scris o carte excepțională: impecabilă sub aspect stilistic, impresionantă prin forța detaliului, tulburătoare prin mesaj și acuratețea rememorării. De la Matei Brunul al lui Lucian Dan Teodorovici încoace nu am mai întâlnit un roman atât de bine articulat despre bucata aceasta de istorie pe care ar fi bine să n-o uităm prea curând.
