Premieră monografică

Vlad Alui Gheorghe a investigat migălos nu numai opera poetică a lui Aurel Dumitrașcu, dar și jurnalele, scrisorile și publicistica sa.

629 vizualizări
Citiți în 15 de minute

Deși a plecat dintre noi în 1990, la abia 35 de ani, Aurel Dumitrașcu a continuat să scrie și să publice. Practic, a scris mai mult după moarte decît înainte iar cantitativ opera antumă (doar două volume) reprezintă un coeficient aproape neînsemnat față de multele postume numărate de Vlad Alui Gheorghe în Aurel Dumitrașcu, Studiu monografic (Editura Junimea, Iași, 2022). Obsedat, în interminabilul său jurnal și în monumentalul său epistolier de „prietenie și solidaritate”, după cum evidențiază Vlad, Aurel a avut parte de ele și-n scurta sa viață, dar mai ales în postumitate. O mînă de prieteni devotați – în frunte cu Adrian Alui Gheorghe, dar și alții, precum Lucian Vasiliu – s-a ocupat de reeditarea și antologarea poemelor și de publicarea (parțială încă) a jurnalului și a scrisorilor. Protagonistul acestei prietenii prelungită în postumitate e, desigur, Adrian Alui Gheorghe, care a explorat și valorificat lăzile de manuscrise rămase de la Aurel, preluîndu-le ca pe o moștenire. Și cum moștenirile se transmit din tată-n fiu, Vlad a fost făcut responsabil de continuarea explorării. Se vede din această teză de doctorat (care e prima monografie dedicată lui Aurel, după cum zice, în cuvîntul introductiv, Antonio Patraș) cît de conștiincios și-a asumat misiunea, investigînd migălos nu numai opera poetică editată sau rămasă în manuscrise, dar și jurnalele (publicate și nepublicate), scrisorile, bibliografia critică de care a avut parte poetul și diaristul și publicistica/eseistica pe care Aurel le-a practicat scurtă vreme. N-a rămas, așadar, nimic necercetat, așa încît concluziile la care Vlad ajunge trebuie luate ca documentate exhaustiv. Poate chiar și acolo unde ele sună un pic exaltat sau doar exagerat, cum e cazul ipotezei că jurnalul lui Aurel „poate fi considerat jurnalul unei generații” ori „cel mai important jurnal al epocii optzeciste (s. aut.). Nu pun la îndoială că ar putea fi așa, dar asta se va vedea mai încolo.

Aproape în părți egale se ocupă Vlad de viața, poezia și diaristica lui Aurel (plus epica receptării). Firește că această ecuație echitabilă vine după limpezirea relațiilor dintre poezie și corpus-ul confesiv, după stabilirea vaselor comunicante dintre ele și după sublinierea relevanței pe care o au caietele de însemnări în devenirea ca atare a poetului și în metamorfozele poeziei. Jurnalul, zice monograful, „poate fi interpretat integral ca un laborator de creație” – și-n el se pot găsi, prin urmare, toate semnele creativității, de la ezitări la fanatisme. Asta cu atît mai mult cu cît Aurel și-a trăit paroxistic menirea – și condiția – de poet, profesînd cu adevărat „o mistică a poeziei” și implicîndu-se „pînă la nebunie, pînă la autodistrugere” în „propria devenire poetică”. Nu încape vorbă că Aurel și-ar fi dat oricînd viața pentru poezie (și chiar a făcut-o; sînt cîteva versuri care exprimă chiar acest ethos și pe care Vlad le exploatează în cîteva rînduri), fiind dintre fundamentaliștii cei mai radicali. Pentru Vlad, poezia lui Adrian e miezul învelit în coaja diaristicii: „Opera lui Aurel Dumitrașcu are un miez important, poezia, dar există și ‘o coajă’ care se constituie din jurnalele sale”, zice el. Cam același lucru pare să-l creadă și Antonio Patraș, de vreme ce, zice el, „niciunul dintre volumele lui de versuri, considerat în sine, nu-i nici atît de complex spre a-i oglindi, fără rest, personalitatea, nici atît de valoros încît să nu mai aibă nevoie de anexe”. Asta e o judecată gravă asupra poeziei, de vreme ce nu-i în stare să se susțină singură (că nu relevă toată personalitatea, e de la sine înțeles), deși asta ar trebui să facă. (Cred că și face). Rostul jurnalelor, în relație cu poezia, constă mai degrabă în faptul că facilitează urmărirea pas cu pas a evoluției de formulă și concept, în baza lor Aurel fiind, zice Vlad, dintre puținii poeți optzeciști „care pot fi studiați (s. aut.) la nivelul evoluției”, pe care și-o urmărește permanent, „cu opinii, mirări, asocieri, comparații”. Adevărul e că toți pot fi studiați „la nivelul evoluției”, chiar dacă nu și-au consemnat-o, dar Aurel pune de bună voie argumentele și dovezile la dispoziție. Pe baza lor poate constata Vlad că aceasta s-a mișcat în „ritmul lecturilor” (și al biografiei, fără îndoială, dacă lecturile nu fac toată biografia – iar la Aurel n-o fac, din fericire, chiar pe toată). „Evoluția” pe care o urmărește Vlad e una proiectată pe două planuri, interferente pînă la simbioză: în planul conștiinței poetice, dar și în plan moral. Candoarea primei adolescențe e bruscată de realitățile cotidiene și Aurel intră, chiar dacă „trezirea la realitate se face lent”, într-un proces de radicalizare, consistent documentat. Se adaugă la cele două și „evoluția spirituală” – în măsura în care poate fi distinsă de celelalte două, ca peripeție spre iluminare.

Pare adesea că Aurel vrea să demonstreze inadecvarea deplină a limbajului critic la limbajul poetic, așa cum a fost ea proclamată de Eugen Ionescu, căruia i se părea impostură absolută ca un limbaj rațional să exploreze un limbaj irațional.

Traseul biografic-bibliografic urmărit o vreme reconstituie toate accidentele editoriale prin care au trecut cele două volume antume, îndeosebi primul, Furtunile memoriei, din care era cît pe ce să rămînă doar – după însemnarea lui Aurel – „o copertă roșie cu un steag”. Nu-i cu mult mai fericită nici soarta celui de-al treilea volum – Mesagerul –, al cărui manuscris predat de Aurel s-a pierdut în zilele revoluției iar editorul – Adrian Alui Gheorghe – l-a reconstituit după unele indicii din jurnale. Cu volumul Cine merge în Paradis din 2010 sertarele par epuizate, cel puțin în ce conțin ele relevant, notează Vlad, subliniind totodată „meritul volumelor cu poezie postumă”, care ar fi „acela de a demonstra căutarea continuă a autorului pentru definirea unei poetici personale”. O asemenea căutare s-ar fi văzut oricum, și dacă volumele ar fi avut norocul editării, mai ales la un fanatic al poeziei cum era Aurel. Iau ca pe o promisiune – de nu chiar ca pe un angajament – constatarea că „se impune o ediție critică a poeziei”. Rezon!

Din operațiile legate de „facerea” și „des-facerea poemului la Adrian Dumitrașcu” – o secvență consistentă, ce pune în lumină capacitatea hermeneutică a lui Vlad – se înțelege clar că Aurel a ajuns la o „poetică personală”, numărîndu-se „între puținii care au creat o artă poetică proprie”. Aceasta s-ar baza pe „metoda hipertelică” inventată de Lezama Lima, conform căreia, ne precizează Antonio Patraș, poemul avansează prin „anularea primului vers de către cel de-al doilea, al celui de-al doilea de următorul etc.”. Să-mi fie cu iertare din partea lui Lezama, dar așa ceva nu poate fi calificat decît de prostie. Nu există versuri care pot fi anulate, versurile sînt întotdeauna definitive. Ele pot fi, eventual, contrazise, compromise, distorsionate de cele ce-i urmează, dar nu anulate. Poezia nu-i o artă autodevoratoare. Și nici progresia poetică nu e la Aurel una „versofagă”, cu atît mai mult cu cît, observă Vlad, trăiește dintr-o „evidentă exuberanță a asociațiilor”, împinsă înainte de un entuziasm imagist. Proliferarea produsă de acesta creează nu de puține ori efecte ermetizante (ca să nu zic incongruente, deși creează și de acestea), împiedicînd efortul de a o traduce în limbaj rațional coerent. Pare adesea că Aurel vrea să demonstreze inadecvarea deplină a limbajului critic la limbajul poetic, așa cum a fost ea proclamată de Eugen Ionescu, căruia i se părea impostură absolută ca un limbaj rațional să exploreze un limbaj irațional. E o problemă cu care Vlad se întîlnește tot mereu și aproape că devin un refren exegetic ezitările și precauțiile lui, de genul „este dificil de citit coerent acest text”, deși tocmai asta se străduiește să facă. Explorarea ca atare a poeziei se face prin grilă tematistă, dar exercițiile interpretative constau, cel mai recurent, într-un fel de narație de semne, simboluri, motive și imagini, cam în maniera în care făcea Eugen Simion reconstituirile de „univers” liric, punînd laolaltă elemente luate de peste tot, dar care, la locul lor, aveau altă misiune semnificantă. Cam la fel și la Vlad: „Urmează un spectacol al imaginilor, ca un film desfășurat cu încetinitorul („poți încheia, tot ce proiectezi e film de duzină”), pe deasupra zboară „o veneție”, „frunzele soarelui sunt negre”, viața are „căpșor detașabil”, o licornă „este jupuită în paradis” etc. etc. Desigur că în astfel de cazuri interpretarea e cel mult o redundanță (dar în realitate e o violență asupra sensurilor, o neglijare a lor). Interpretarea propriu-zisă începe de la descifrarea mecanismului imaginativ care a înnegrit frunzele soarelui și care a făcut din soare un arbore și de la traducerea în sensuri a acestor imagini. Astfel de abandonuri în redundanță survin destul de frecvent, dar, trebuie spus, după destule reprize de ingeniozitate interpretativă. Pe astea ar fi trebuit Vlad să le folosească mai temeinic și mai frecvent, mai ales că nu sînt la îndemîna oricui – dar la a lui, da. Poet, muzician, critic – acum abilitat cu prisosință – Vlad Alui Gheorghe.

Alexandru Cistelecan este considerat de mai mulți critici literari și editorialiști unul dintre cei mai importanți și influenți critici literari români contemporani, fiind acreditat drept unul dintre cei mai buni și mai rafinați critici de poezie ai României.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Carnete critice”