/

Distopii contemporane

Triunghiul tristeții, pelicula regizorului suedez Ruben Östlund, este o puternică satiră socială, un „rollercoaster pentru adulți”.

414 vizualizări
Citiți în 6 de minute
Triunghiul tristeții, regia: Ruben Östlund, 2022

La conferința de presă de la Festivalul de la Cannes, la care Ruben Östlund a primit pentru a doua oară Palme D’Or – alături de Francis Ford Coppola, Ken Loach, Emir Kusturica, Alf Sjöberg, Bille August, frații Dardenne, Shôhei Imamura și Michael Haneke –, regizorul suedez declara că Triunghiul tristeții (2022) este mai degrabă „un rollercoaster pentru adulți”, o suprapunere firească de divertisment, provocări intelectuale, comic, experiența completă a cinematografului aducând împreună oameni și care le dă subiecte rodnice de discuție.

Pelicula lui Östlund debutează cu un sondaj în rândul modelelor masculine înaintea unei probe pentru o firmă de lux: cum exprimi cel mai bine atitudinea superioară de Balenciaga sau figura tâmpă, dar fericită pentru cumpărătorul H&M? Ce primează într-o întrecere corp la corp, în lumea modelelor masculine? Frumusețea sculpturală, surâsul inteligent, mersul pe firul über-subțire al celebrității efemere? Ce înseamnă succesul? Cum se contabilizează viața glamourous? Numărul de fani de pe Instagram, adularea imediată, cât mai multe zerouri în cont, hedonismul, petrecerile, luxul, luxul, luxul? Ce e triunghiul tristeții? O simplă expresie sau un nou fel de a înțelege lumea, disprețuind-o?

Ruben Östlund, cunoscut pentru Involuntary (2008), Force Majeure (2014), The Square (2017), repune în discuție, odată cu Triangle of Sadness (2022), ideea de frumusețe, autarhia bogaților, privilegiul albilor, feminism și fetișism. Apelând la o puternică satiră socială, adaugă tușe groase unui tablou contemporan extrem de versatil.

Efebul Carl, prietenul lui Yaya, aduce Ulise de Joyce pe iaht, ca un clin d’œil intertextual, dar cartea pare, mai degrabă, un accesoriu. Organizarea impecabilă de pe iahtul luxos, gestionată de o adevărată hidră a serviciilor care trebuie remunerate după rang, este pusă în pericol de capriciile pasagerilor, dar și de nazurile căpitanului. O scenă semnificativă, în acest sens, este cea în care toți membrii echipajului trebuie să se dea pe trambulină, lăsând în derivă responsabilitățile pentru care erau angajați. Mai târziu, cina pe timp de furtună produce o stare generală de rău. Duelul de citate din Marx și Noam Chomsky, dintre căpitanul Thomas Smith (Woody Harrelson) și magnatul rus (Zlatko Burić) este un alt moment bine gradat în grotescul situațiilor de pe iaht. Aproape tuturor pasagerilor li se face rău, vomită, unul dintre ei suferă chiar de un atac de cord, toaletele explodează într-o simfonie a viscerelor purulente și a chinului trupesc, pentru a culmina cu naufragiul câtorva pe o insulă pustie și cu moartea celorlalți pasageri. Un vas de croazieră se scufundă, iar singurii supraviețuitori care ajung pe insulă sunt un cuplu de tineri îndrăgostiți – Yaya (interpretată de actrița și modelul de origine sud-africană Charlbi Dean Kriek, care și-a pierdut viața în mod tragic, în august 2022) și Carl (Harris Dickinson) – alături de IT-istul milionar Jarmo (interpretat de suedezul Henrik Dorsin), un magnat rus (Zlatko Burić), șefa personalului de pe vas (Vicki Berlin), nemțoaica Therese (Iris Berben), care, în urma un atac cerebral, rămâne imobilizată și nu poate rosti decât „in der Wolken” – „în nori!”. Acestei galerii de personaje li se adaugă Abigail (interpretată de actrița filipineză Dolly de Leon), care, pe iaht, avea atribuțiile managerului responsabil cu curățătoria, dar, odată naufragiați pe insulă, va prelua sarcinile unui lider, pentru că știe să pescuiască și să facă focul.

Cei bogați și puternici, care beneficiau de privilegiile vieții îndestulate – de la influenceri, la îmbogățiții peste noapte, de la fabricanții de arme la petrecăreții la dolce vita – sunt lipsiți de orice calități odată deposedați de avere. Triunghiul tristeții este, în definitiv, o comedie neagră, marcată de umor grosier. Ceea ce merită să ajungă pe rețelele sociale, exprimând visul bogăției și al frumuseții fără cusur se va transforma într-o luptă inertă pentru supraviețuire, punctând, o dată în plus, efemeritatea rolurilor sociale și absența oricăror abilități de viață pentru cei obișnuiți cu viața de huzur.

IRINA-ROXANA GEORGESCU (n. 1986) a devenit doctor în Filologie (2016) al Universității din București, cu o teză despre influența criticii occidentale asupra criticii literare postbelice româneşti (1960-1980). Volumul său de debut, Noțiuni elementare (2018), a fost tradus în Canada (2020) și în Spania (2024), a obținut premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România, fiind nominalizat la Gala Premiilor Observator cultural, la Gala Premiilor „Sofia Nădejde” și la Gala Premiilor „Tânărul scriitor”. Alte volume: Intervalle ouvert (L’Harmattan, Paris, 2017; tradus în limba spaniolă de către poetul José Marrero y Castro la Editura Puentepalo, ediție bilingvă, Las Palmas, 2021), Une contre-histoire (L’Harmattan, Paris, 2022). Scrie poezie, cronică de film și studii literare în Apostrof, Familia, Matca literară, Observator cultural, Tribuna etc.

Comentarii

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Cinemascop”