/

Mitul compozitorului surd

Surditatea nu e pentru un compozitor un obstacol atât de mare cum ar fi orbirea pentru un pictor sau lipsa picioarelor pentru un fotbalist.

255 vizualizări
Citiți în 13 de minute
„Mulțimea a fost întotdeauna înmărmurită cum de este posibil ca un compozitor să fie surd. Nu-i exclus ca o mare parte din admirația față de Beethoven să se datoreze infirmității sale.” (Arthur Honegger, 1951)

Omul neevoluat vrea să se creadă superior, de aceea are o dorință mai mult sau mai puțin secretă de a-i umili pe cei care au evoluat mai mult decât el: intelectuali, savanți, artiști, sfinți. Aducându-i la nivelul lui, cel puțin în unele privințe sau în închipuirea lui, omul neevoluat își satisface egalitarismul și lipsa aspirației proprii către ceva superior lui, pe care-l și neagă. De aici provin bancurile despre savantul distrat, prostiile despre elevul sub-dotat Einstein, preocuparea comună cu ciudățeniile unor genii, precum și relativizarea valorilor.

Omul comun se preocupă de lucruri comune. Și nu e vorba aici despre Doreii care râgâie relaxați la meciurile de la televizor, fiindcă ei atâta pot deocamdată, ci despre Doreii cu ștaif, care se cred cultivați. Din această specie fac parte și unii care chiar se duc din când în când la concerte simfonice (mai puțin la cele camerale, unde te poate vedea mai puțină lume), se uită la filme pseudo-biografice fantasmagorice și întrețin locurile comune. După cum crede astfel de pseudo-public, e normal ca artistul să sufere și să fie neînțeles în timpul vieții. Acest așa-zis public se înghesuie la obișnuitele deschideri și încheieri de stagiuni cu celebre simfonii de Beethoven, dar nu mișcă o pleoapă față de muzica de azi și ar fi râs de el când trăia, ca de un nebun care sperie vacile pe câmp când gesticulează de unul singur, sau l-ar fi crezut o rudă retardată a moșierului (fapte autentice de la Gneixendorf, din 1826 – deși pentru cunoscători el era cel mai mare compozitor în viață).

Totuși, dincolo de latura ei tragică în plan personal și eventual interpretativ, surditatea nu e pentru un compozitor un obstacol atât de mare cum ar fi orbirea pentru un pictor sau lipsa picioarelor pentru un fotbalist. Un ins dotat cu hiperinteligență muzicală și emoțională și care și-a pierdut auzul doar gradat, de-a lungul deceniilor, ca Beethoven, deci nu brusc (iar unii zic că niciodată complet și continuu, de unde și cupola rezonatoare montată pe ultimul lui pian), își păstrează imaginația creatoare și auzul interior, care sunt indispensabile oricărui compozitor serios. Un pictor orb ar încerca degeaba să-și concretizeze imaginile mentale, neavând control asupra materiei picturale, în schimb un compozitor surd poate scrie note (unul dintre avantajele acestui rău necesar și aproximativ care e notația muzicală ca intermediar între imaginație și sunete).

Dar pentru semidocți e mult mai ușor să se lege de aspectele personale ale compozitorului, fiindcă diversitatea și profunzimile muzicale, emoționale și spirituale ale creației acestuia nu-i sunt accesibile. Doar un exemplu, nu foarte complex sau elevat în sine, dar cu siguranță inedit pentru mulți: Beethoven nu era în luptă cu „Destinul” în Simfonia a V-a ca să-și învingă surditatea (cum?), ci transfigura orchestral în climatul de stat polițienesc al Austriei muzici vocale cunoscute ale Franței revoluționare. Iar dacă semidocții vor adevărate culmi, ar putea asculta Marea fugă, ultimele cvartete și sonate sau Missa solemnis, de exemplu (dar chiar ar putea?).

Eventuala surpriză a semidocților e că Beethoven nu e singurul compozitor surd cunoscut. De unii astfel de compozitori cu siguranță n-au auzit (iar în unele cazuri pe bună dreptate), dar alții sunt compozitori importanți în istoria muzicii și care au lăsat lucrări valoroase. Deci compozițiile lui Beethoven nu sunt mari pentru că era el surd (recunosc că de mult nu surditatea lui îmi vine în minte prima dată când vine vorba de lucrările respective, ci elevarea și bogăția acestora).

Unul dintre acești „compozitori surzi” a fost Johann Mattheson (1681-1764), de asemenea tenor, muzicograf și diplomat german, o importantă sursă de informație pentru practica muzicală din perioada barocului (deși caracterul lui polemic distorsionează unele alegații din scrierile sale teoretice). A fost prieten bun cu Handel, după ce era să-l omoare într-un duel cu săbiile în 1704 (viața lui Handel a fost salvată de un nasture mare de la haină care a deviat lovitura de spadă a lui Mattheson). Principala activitate a polivalentului Mattheson a fost de diplomat profesionist, el știa bine engleza, dar din cauza surdității s-a retras în 1728 din postul de cantor al catedralei Sf. Maria din Hamburg. Creația lui cuprinde mai ales muzică vocală, printre care opt opere, precum și multe oratorii și cantate, dar a dispărut aproape toată după Al Doilea Război Mondial și a fost returnată de la Erevan la Hamburg abia în 1998.

William Boyce (1711-1779) a fost un epigon englez al lui Handel, activ în perioada barocului târziu și a preclasicismului. Era faimos și apreciat în Anglia pe vremea lui și a compus foarte mult și în mai toate genurile, inclusiv muzică de scenă pentru montări ale unor piese de Shakespeare, dar e practic neglijat azi în afara cercurilor specializate. Până în 1758 i se degradase auzul atât de mult încât a renunțat la postul de organist și la lecții, ocupându-se apoi de editarea unei mari colecții de muzică bisericească, inclusiv cu lucrări ale unor compozitori englezi importanți din trecut, ca William Byrd și Henry Purcell.

Contemporanul său austriac Ignaz Holzbauer (1711-1783), și el practic ignorat azi, a fost un reprezentant al școlii componistice de la Mannheim, unde a fost capelmaestru timp de 25 de ani (complet surd spre finalul vieții). Creația lui vastă cuprinde și 196 simfonii, 13 lucrări concertante și numeroase opere, iar unele lucrări, ca opera germană Günther von Schwarzburg (1777), au fost apreciate de Mozart. Cam atunci începuse Holzbauer să-și piardă auzul, dar a continuat să compună: printre altele ultima lui operă, Tancredi (1783).

Bedřich Smetana (1824-1884) e o altă mâncare de pește, fiind un compozitor ceh important din perioada romantică, a cărui cea mai faimoasă lucrare e poemul simfonic Vltava (1874). În treacăt fie zis, tema principală a acestei lucrări e azi melodia imnului național al Israelului (datorată lui Shmuel Cohen, un colonist evreu născut în Moldova), fiindcă această melodie provine la rândul ei dintr-un cântec popular românesc („Cucuruz cu frunza-n sus”), dar și din altele similare din centrul Europei (de ex., câte unul polonez, sloven, ucrainian etc.). Interesant e că acestea își au originea la rândul lor într-un dans renascentist publicat în 1600 și intitulat „La Mantovana” sau „Ballo di Mantova” (dans din Mantova) atribuit lui Giuseppe Cenci, zis Giuseppino del Biado. Revenind la Smetana, el și-a pierdut auzul până în 1874 după ce a fost chinuit și de tinnitus, dar a continuat să compună, fiind eliberat prin demisie de îndatoririle lui de la teatru și de critici. A trăit apoi, deprimat și nefericit în căsnicie, dintr-o pensie anuală de la teatru și din banii adunați de foști studenți ai lui și de o fostă iubită suedeză. Publicul, breasla și criticii au început să-l aprecieze și să-l sărbătorească, dar el a luat-o razna în 1883-1884 și a fost internat, murind după o lună în spital, oficial de demență senilă (sau cauzată de sifilis, după unii).

Un alt compozitor semnificativ și afectat de surditate a fost francezul Gabriel Fauré (1845-1924), reprezentant al tranziției dintre romantismul târziu și modernism. El este celebru în prezent mai ales pentru Requiem-ul lui, dar a compus mult, mai ales pentru voce și pentru pian. Considerabila lui influență componistică nu poate fi detaliată aici, din lipsă de spațiu. A fost director al Conservatorului din Paris și s-a retras în 1920 mai ales din cauza scăderii auzului (începută de vreo 15 ani), dar și el a continuat să compună până în ultimele sale luni de viață, inclusiv Cvartetul de coarde în mi minor.

Important mai ales în Anglia, Ralph Vaughan Williams (1872-1958) a fost student al lui Ravel și a compus opere, balete, muzică de cameră, lucrări corale, nouă simfonii și multe alte lucrări. Un țel al său a fost să facă muzica disponibilă și accesibilă oricui. Auzul i-a fost afectat de perioada petrecută în Franța ca artilerist pe frontul Primului Război Mondial, dar a compus și el toată viața.

„Totuși, surditatea nu avea nici o influență asupra esenței însăși a gândirii lui [Beethoven]. Aș fi ispitit chiar să spun că această surditate îl zăgăzuia în sinea lui și-l ajuta la concentrarea geniului său, izolându-l de toate neroziile și banalitățile timpului în care trăia” (A. Honegger, 1951).

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Arte”