Beethoven

/

Fiica lui Beethoven în Maramureș?

Azi, când scriu acest text fără să fi premeditat coicindența, e ziua Minonei von Stackelberg (8 aprilie 1813 – 21 februarie 1897). Ea a fost fiica Josephinei Brunsvik von Stackelberg, văduvă Deym (1779 – 1821), care, conform cercetătorilor cu acces la documente în limba germană (Schmidt-Görg, Kaznelson, Goldschmidt, Tellenbach, Steblin, Klapproth etc.), e cea mai plauzibilă candidată pentru postura de „Nemuritoare Iubită” a lui Beethoven (spre deosebire de ipoteza anglofonilor, care o favorizează în mod bizar pe Antonie Brentano, soția fidelă a unui bun prieten al compozitorului).

Maria Theresia Selma Arria Cornelia Minona von Stackelberg s-a născut la Viena, la nouă luni după controversatele scrisori de dragoste pe care Beethoven le-a scris în 6-7 iulie 1812 către iubirea vieții lui, care a rămas neidentificată oficial, deși scrisorile respective erau precedate de altele similare, din perioada 1804-1807, către Josephine. În vara lui 1812, Josephine era părăsită de al doilea ei soț, baronul eston Christoph von Stackelberg. O fi fost Minona fiica ilegitimă a lui Beethoven?

Beethoven la 52 de ani

După cum am mai discutat în detaliu în Familia argumentele „josephiniștilor”, esența e că secretul și înăbușirea iubirii dintre Beethoven și Josephine s-au datorat interdicției din epocă de a se recăsători cu un nenobil la care s-a supus ea ca să nu piardă tutela copiilor din prima căsătorie. Josephine a fost un suflet sensibil și influențabil, a fost nefericită cu Stackelberg și a suferit mult și pe plan fizic, decedând de tuberculoză la 31 martie 1821 (la trei zile după ce a împlinit 42 de ani), deci în acest an se comemorează bicentenarul morții ei, odată cu prelungirea aniversării a 250 de ani de la nașterea lui Beethoven.

În aprilie 1813, după nașterea Minonei, Stackelberg și-a părăsit din nou soția. Bănuia sau știa el oare că Minona nu era fiica lui, cum presupun unii cercetători? Citit invers, bizarul nume Minona poate însemna Anonym. În 1814, Stackelberg i-a luat pe toți copiii Josephinei și practic i-a abandonat în grija unui diacon din Estonia, ca să-i despartă de mama lor, care era marginalizată și de propria familie, cu excepția devotatei sale surori Therese, chiar și în ultimii ei cinci ani de viață (și de boală).

La moartea lui Stackelberg în 1841, Minona și sora ei, Maria Laura, s-au mutat la Satulung, în actualul județ Maramureș, la mătușa lor Charlotte Teleki von Szék. După câțiva ani, când sora și mătușa ei au murit, Minona s-a instalat la Viena, ca însoțitoare în reședința contesei Bánffy, care se pare că era o rudă îndepărtată a lui Stackelberg. Acolo, în 1858, la una dintre seratele muzicale ale contesei, Minona l-a cunoscut pe Liszt, care povestea mai apoi la bătrânețe cu cea mai profundă emoție că în copilărie, la Viena, fusese sărutat pe frunte de Beethoven în semn de apreciere și ca un fel de „botez artistic”, după ce-i cântase la pianoforte marelui predecesor (oare era o falsă amintire interesată, mai auzea ceva Beethoven la 52 de ani sau urmărea mâinile copilului?). După moartea contesei Bánffy în 1865, Minona s-a mutat în casa ei, unde avea să moară de pneumonie la vârsta de 84 de ani ca fată bătrână, dar destul de bine situată financiar mulțumită rentei din partea contesei Bánffy și veniturilor unei moșii din Ardeal moștenite de la unchiul ei, Ladislaus von Teleki.

Fratele lui Beethoven la 65 de ani

Cu siguranță, Josephine a avut doi copii ilegitimi (Maria Laura și Emilie): cu Stackelberg (înainte de căsătorie) și cu Andrehan, ambii tați fiind succesiv profesorii ei de pianoforte – cum i-a fost și Beethoven în tinerețe. O fi fost acesta „modelul” subconștient urmat și în cazul Minonei? Viața acesteia a inspirat compozitorului eston Jüri Reinvere (n. 1971) opera „Minona, o viață în umbra lui Beethoven”, a cărei premieră a avut loc la Regensburg în 25 ian. 2020. Se spune că  Minona a avut mereu un puternic accent baltic și că era considerată, ca și ipoteticul ei tată biologic, o persoană excentrică. Documentarea lui Reinvere pentru a scrie libretul operei sale a revelat că tânăra Minona era vioaie, destul de talentată muzical (a compus câteva piese, de ex. două Ecoseze pentru pianoforte în stilul usual al vremii sale) și o vreme răzvrătită față de metodele pedagogice ale lui Stackelberg.

S-au păstrat două fotografii ale Minonei, una de pe la 35 de ani și cealaltă de la finalul vieții. În prima se poate observa o oarecare asemănare cu portretul lui Beethoven la vârsta de 43 de ani realizat de Letronne în 1814, considerat unul dintre cele mai fidele. A doua fotografie are un aer amar și resemnat, iar fizionomia poate aminti mai degrabă (dar fără zâmbetul zbanghiu al acestuia) de portretul de la 65 de ani al lui Johann, fratele lui Beethoven, care i-a supraviețuit compozitorului (nu știm cum ar fi arătat Beethoven la 65 sau la 80 de ani). Dar acestea pot fi doar impresii subiective dacă nu se fac măcar analize anatomice comparative de genul celor documentate de Teri Noel Towe (de ex., pe site-ul bach-cantatas.com), care au autentificat unele portrete ale lui Bach.

Mai sigură ar putea fi o analiză genetică, dar familia Brunszvik din Ungaria, descendentă a Josephinei, neagă legătura dintre Beethoven și Minona, poate ca să protejeze imaginea Josephinei, așa cum au făcut și strămoșii lor. În plus, în oase umane vechi de 124 de ani se păstrează doar ADN-ul mitocondrial, dar acesta se transmite doar pe linie maternă, deci misterul tatălui Minonei persistă până la descoperirea unor eventuale dovezi documentare certe.

/

Inteligența artificială vs. Beethoven

Un grup de programatori și muzicologi, plus un compozitor de muzică de film care va orchestra rezultatul, sponsorizați de Deutsche Telekom, vor să „termine” primele două părți din Simfonia a X-a de Ludwig van Beethoven (1770-1827) folosind inteligența artificială, adică un soft alimentat cu schițele lucrării și cu elemente din alte compoziții ale acestuia și ale contemporanilor lui: Hummel, Haydn, Mozart, Cherubini și compozitori francezi pe care-i aprecia (sic). Din cauza restricțiilor impuse cu ocazia pandemiei cu noul coronavirus, festivitățile aniversare ale Anului Internațional Beethoven (împlinirea la 16 dec. 2020 a unui sfert de mileniu de la nașterea sa) au fost amânate și prelungite până în septembrie 2021. Printre aceste manifestări aniversare se înscrie și această acțiune inedită de „completare” a ultimului său proiect simfonic, pe care l-a schițat sporadic în ultimii ani de viață, mai ales după excepționala Simfonie a IX-a în re minor op. 125 (1824). Rezultatul urma să fie prezentat în concert la Bonn în 28 aprilie 2020, dar a fost amânat și deocamdată nu se mai aud noutăți despre el.

Creativitatea și geniul uman pot fi analizate și cu ajutorul computerelor, dar nu și întru totul simulate artificial („clonate”?), cum vom vedea mai jos, așa că acest proiect poate fi privit și ca o acțiune de PR pentru exacerbarea intruzivă a inteligenței artificiale, care la rândul ei e parte în general din promovarea transhumanismului pentru a-l face pe om un fel de cyborg tot mai dependent de tehnologie, de noutatea cu orice preț și de integrarea lui într-un dubios stup planetar format de Internetul Obiectelor (Internet of Things, IoT) și de „scorul social” cuantificat și verificat central prin smartphone-uri ca în China comunistă contemporană.

O parte bună și dătătoare de speranță în acest proiect e, totuși, implicarea marelui pianist și muzicolog american Robert Levin, expert în Mozart și autor al completării corecte stilistic a unor lucrări ale acestuia (Requiem-ul, Missa în do minor KV 427, forma originară a Simfoniei concertante pentru suflători etc.). În schimb, cei de la Deutsche Telekom s-au implicat în proiect nu de amorul artei, ci ca să își poată dezvolta ulterior pe baza lui tehnologia de recunoaștere vocală.

De la stânga la dreapta: Prof. Robert Levin (Cornell University), compozitorul Walter Werzowa, Matthias Roder (Institutul Karajan), prof. dr. Ahmed Elgammal (Rutgers University)

A fost consultat la un moment dat și eminentul muzicolog britanic Barry Cooper, unul dintre cei mai mari experți în Beethoven (mai ales în schițele cvasi-ilizibile ale acestuia) și autor al unei ipotetice prime părți a Simfoniei a X-a (1988), bazată strict pe schițele identificate de el și de Sieghard Brandenburg: „Am ascultat un fragment care a fost creat și nu sună nici pe departe ca o reconstrucție convingătoare a ceea ce intenționa Beethoven.” Într-adevăr, un fragment de 2 minute din noua reconstituire ipotetică postat pe YouTube în interpretarea fără vlagă și greoaie a unui cvintet cu pian începe cu prima temă a Allegro-ului din prima parte, dar continuă cu pasaje lipsite de pregnanță și de vreo legătură cu schițele pentru a X-a. Ar fi mult mai bine dacă participanții în proiect ar fi mai puțin preocupați de limbajul corporatist și autosuficient, mai mult algoritmic decât muzical, ca acela din prezentarea online susținută de Mark Gotham de la Universitatea Cornell în 2020 pentru Karajan Music Tech Conference și postată pe YouTube, și mai mult de cunoașterea în profunzime a stilului beethovenian și clasic în general (de ex., din analizele unor experți ca William Kinderman sau Charles Rosen).

Ca unul care a studiat toate schițele respective și articolele muzicologice pe această temă, publicate mai ales în anii ’80-’90, a corespondat cu profesorul Cooper și a compus propria Simfonie a IV-a „Omagiu lui Beethoven” (2003) pe baza acestor schițe, pot să las rezerva la o parte și să mă pronunț direct, rezumând opiniile experților și propriile constatări și rezultate, fără a cita poate plictisitor numeroasele surse ca pe un paravan constituit de argumentul autorității.

Ceea ce e cert e că Beethoven intenționa să compună Simfonia a X-a în Mi bemol major Unv. 3 (Biamonti 838) și a notat mai ales în 1822-1825, poate până în 1827, un număr de schițe melodice ce pot fi corelate cu acest plan. După elaborarea în paralel și cu influențe reciproce cu a IX-a, el spunea că o s-o compună fără cor și că vrea să-i dea „o nouă forță de atracție”. Poate ar fi fost nu ceva tot monumental, ci o contrapondere la Simfonia a IX-a, ca în cazul altor simfonii ale sale compuse aproape în tandem și mai mult sau mai puțin contrastante (a V-a și a VI-a „Pastorala”, sau a VII-a și a VIII-a – deși în acest ultim caz similitudinile sunt mult mai mari). Ciudatul memorandum dintr-o schiță („fără a doua parte”, adică fără dezvoltare, conform terminologiei epocii) implică o formă cu totul neobișnuită pentru ceea ce știm despre intensa elaborare a formelor beethoveniene de sonată. Poate centrul de greutate ar fi fost în părțile ei ulterioare. Poate că ideea ei poetică era „transfigurarea” menționată verbal pe o schiță. În orice caz, contemplativa introducere lentă, care urma să revină la sfârșitul primei părți, seamănă cu temele principale din părțile lente ale Sonatei nr. 8 în do minor pentru pian „Patetica” op. 13 (1798!) și ale Simfoniei a IX-a, pe când corpusul propriu-zis al furtunoasei prime părți e în tonalitatea relativei, do minor, o relație surprinzătoare, ca în Sonata nr. 4 în Do major pentru violoncel și pian op. 102 nr. 1 (1815).

Faptul că majoritatea schițelor (cca. 250 de măsuri) sunt pentru prima parte și că nu au avansat la stadiul de schiță în partitură denotă că el se afla încă la începutul elaborării, când multe elemente se mai puteau schimba ulterior. Cei care au studiat câtuși de puțin procesul lui creator știu cât de cvasi-banale sunt de multe ori primele schițe ale unei lucrări și cât de mult evoluează ele pe parcursul compunerii, până la rezultatele imprevizibile, coerente și geniale din lucrarea terminată. Ceea ce a realizat Cooper compilând, completând și orchestrând schițele primei părți reflectă, deci, acest prim stadiu al elaborării și nu prea sună ca ultima perioadă creatoare a lui Beethoven, probabil tocmai din cauza transfigurării necesare pe care schițele n-au mai apucat-o. De aici și rezervele drastice ale altor muzicologi, de ex. Robert Winter, și polemica pe care a iscat-o completarea ipotetică realizată de Cooper.

Se cuvin acum câteva reflecții detașate asupra oportunității unor astfel de reconstituiri ipotetice.

Când am aflat de existența enigmaticului proiect al Simfoniei a X-a aveam 17 ani și am fost electrizat (ceea ce ar fi urmat după a IX-a nu putea fi decât genial). Am căutat ani de zile orice informație cât de mică, iar unele sincronicități au adus pe diverse căi frânturi de referințe, până m-am putut documenta serios asupra schițelor și a publicațiilor conexe prin intermediul Ira F. Brilliant Center for Beethoven Studies de la Universitatea din San José (SUA). Rezultatul unei compilări exhaustive a schițelor acestei lucrări și ale altora, în spirit și stil postmodern, a fost menționata Simfonie a IV-a a subsemnatului (anunțată și discutată de „Beethoven Journal” din San José și de site-ul „Unheard Beethoven”, dar care n-a trezit nici un interes local în presă și în breaslă, contrar așteptărilor mele naive de atunci măcar pentru ceva bazat pe a X-a de Beethoven).

Între timp, entuziasmul fiind ponderat de știință, se cuvine să reflectăm asupra tumultului mediatic pe care îl suscită astfel de „completări” ipotetice mai ales ale unor proiecte finale ale marilor compozitori, dar și ale oricăror frânturi muzicale cât de mici provenite de la aceștia, în timp ce compozitorii contemporani sunt tratați de obicei cu nepăsare. Din această perspectivă, implicarea unui expert de talia lui Barry Cooper în ipotetica „recompunere” a primei părți din Simfonia a X-a pare mai degrabă de ordin emoțional, entuziasmul lui făcându-l acum câțiva ani și să dezgroape din schițe un scurt imn coral catolic „Pange lingua”, dar care nu e propriu-zis o piesă, ci un mic exercițiu din perioada lucrului la Missa Solemnis.

„Implicarea unui expert de talia lui Barry Cooper în ipotetica „recompunere” a primei părți din Simfonia a X-a pare mai degrabă de ordin emoțional.”

Dar pentru Simfonia a X-a de Beethoven e prea puțin material în schițele ei (de aceea am apelat la alte schițe în postmoderna Simfonie a IV-a, care va fi curând revizuită). Ceva mai avansat era Cvintetul de coarde în Do major WoO 62 (1825-1827), fiindcă s-au păstrat și schițe în partitură. Dar astfel de lucrări finale capătă o aură specială, mai ales cele ample, cu orchestră sau cor, deși sunt într-un stadiu incipient, iar alte proiecte neterminate sunt mai elaborate și poate mai promițătoare: de ex., mai ales prima parte din Trio-ul cu pian în fa minor Unv. 10 (Biamonti 637) din 1816, completată de W. Kinderman, sau poate și prima parte din Concertul nr. 6 în Re major pentru pian Unv. 6 (Hess 15) din 1814-1815, completată de Nicholas Cook. Nenumărate alte lucrări neterminate ale lui Beethoven și ale altora nu beneficiază de superficiala și romanțioasa atracție a celor finale. Dar oare avem nevoie de alte câteva zeci de lucrări de Beethoven sau alți clasici, multe poate minore și unele poate nu degeaba abandonate de autori, cât timp cele faimoase ale lor sunt uneori încă insuficient sau deformat asimilate, altele sunt neglijate, iar alți compozitori din trecut sau din prezent sunt ignorați?

Și chiar dacă sunt depășite dificultățile de transcriere a schițelor, de asamblare a lor într-un flux coerent și de tratare a lor cât de cât în stilul lui Beethoven (bineînțeles că el ar fi făcut de multe ori altfel), dificultatea majoră cu astfel de completări ipotetice rezidă în obligativitatea îngrăditoare a fidelității față de schițe, ca minimă garanție a autenticității. În schimb, un compozitor autonom nu-și consideră schițele ca fiind bătute în cuie, iar Beethoven nu făcea excepție și își modifica de multe ori chiar radical concepția și tratarea schițelor pe parcursul actului compozițional.

Dar se pare că noul proiect de „completare” a Simfoniei a X-a nu-și face astfel de probleme. Chiar n-aș vrea să fie un caz de prostie a inteligenței care nu vede pădurea din cauza copacilor, ignorând faptele și esența, așa că voi urmări evoluția acestui proiect cu interes și cu oarece speranță datorată participării lui Levin. Fiindcă față de abordarea seacă și mecanică a inteligenței artificiale implicate aici, e infinit preferabilă imprevizibila inteligență muzicală și emoțională a geniului beethovenian (mai ales din incomensurabila lui ultimă perioadă creatoare). Sau măcar cea a lui Robert Levin.


Foto: www.telekom.com