„Napoleon! Mai demult îl displăceam. Acum gândesc cu totul altfel.” (Ludwig van Beethoven, 1824)
Cum ar reacţiona Beethoven la societatea de azi şi la provocările ei dacă ar trăi acum? Sau, mai general vorbind, e obligat artistul să ia o poziţie politică faţă de societatea în care trăieşte sau e dator să-şi dedice timpul cât mai mult creaţiei? Astfel de întrebări sunt şi contraproductive, pentru că mulţi oameni care cred că au răspunsuri la orice, inclusiv unii muzicieni şi oameni care vorbesc şi scriu despre muzică, repetă încă până şi despre evenimente de acum peste 200 de ani aceleaşi clişee demontate recent de cercetarea muzicologică serioasă şi uşor verificabile în surse credibile.
Nu demult s-au aniversat în lume 250 de ani de la naşterea celui mai mare compozitor din ultimele două secole, aşa că e surprinzător să mai vedem recirculate uneori aceleaşi false legende despre Beethoven revoluţionarul, republicanul şi antinapoleonianul necondiţionat, mai ales în conexiune cu una dintre capodoperele lui cruciale, inefabila Simfonie Eroică (a III-a, în Mi bemol major, compusă în 1803-1804). Nuanţarea opiniilor e apanajul oricărui om care evoluează şi reevaluează faptele, cum a fost cazul în realitate şi cu Beethoven, dar ideile fixe perpetuate de mulţi dintre apologeţii lui provin mai ales din elucubraţiile lui Anton Schindler, un violonist şi funcţionar care s-a erijat în prieten al compozitorului în ultimii ani ai acestuia şi în gardian exclusivist al moştenirii lui artistice. Unele relatări ale lui Schindler sunt plauzibile, altele de-a dreptul inventate, aşa că publicaţiile lui trebuie privite cu discernământ, dar şi fără a le respinge în bloc, cum au exagerat unii muzicologi indignaţi în anii recenţi după demonstrarea unor falsuri produse de Schindler, inclusiv în documente beethoveniene de genul carnetelor de conversaţie pe care le folosea compozitorul după ce auzul din ce în ce mai slab i-a împiedicat interacţiunile sociale cât de cât normale.
Mai dezamăgitoare e atitudinea cam simplistă a lui Ferdinand Ries, un prieten real al lui Beethoven, unul dintre puţinii lui elevi şi muzician important în epocă. El e sursa relatării cu Beethoven care, după ce îl admirase pe Primul Consul, când a aflat în 1804 de încoronarea acestuia ca împărat al francezilor a tăiat furios în manuscris titlul „Bonaparte” al Simfoniei a III-a (dar notaţia lui „scrisă pentru Bonapart” – sic – a rămas neştearsă!). Adică Beethoven democratul ar fi fost dezamăgit de eroul Bonaparte devenit tiran, aşa că mai toată lumea artistică a crezut de atunci că asta a fost atitudinea definitivă a compozitorului faţă de marele lui contemporan politic. Rescrierea ideologizată a istoriei e una dintre plăcerile perverse ale unora.
Dar realitatea e mai nuanţată, ca de obicei. Lucrarea a fost apoi dedicată oficial de Beethoven prinţului Lobkowitz (deci unui reprezentant al regimului feudal austriac), fiindcă acesta a dat şi bani pentru dedicaţie compozitorului! În plus, deşi fusese entuziasmat de meritocraţia impusă de Napoleon, Beethoven nu se putea manifesta astfel în public în contextul cenzurii de la Viena, unde Revoluţia nu ajunsese, iar Austria era în război cu Franţa revoluţionară şi napoleoniană, fiind al doilea mare duşman al acesteia după sistemul bancar-politic londonez. N-o fi fost această stare de fapt măcar o parte din motivaţia pragmatică şi financiară pentru modificarea titlului din partitură în „Simfonie eroică pentru a sărbători amintirea unui mare om”, astfel ca lucrarea să poată fi cântată şi remunerată la Viena?
Multe elemente stilistice ale acestei simfonii, mai ales din Marşul funebru, trimit clar la muzica franceză din perioada Revoluţiei, Directoratului şi Consulatului (şi poate chiar mai evidente pentru cunoscători sunt cele din Finalul Simfoniei a V-a în do minor din 1807-1808, cum am discutat în alt număr din „Familia”). Dar e puţin probabil că Napoleon ar fi apreciat această Simfonie a III-a, colosală faţă de standardele clasicismului şi foarte complexă şi compactă, din moment ce gusturile lui muzicale erau destul de simple (opera în stil italian şi marşurile militare).
Deci, o carieră ipotetică a lui Beethoven la Paris nu putea fi amorsată de această lucrare monumentală, solicitantă şi deschizătoare de noi drumuri în muzică, după cum impulsul de a o compune nu putea proveni de la ambasadorul francez Bernadotte (cum pretindea Schindler), fiindcă misiunea diplomatică la Viena, plină de gesturi provocatoare, a acestui viitor mareşal şi rege durase doar două luni şi se încheiase cu scandal cu vreo cinci ani înainte de primele schiţe ale simfoniei. Austria era stat poliţienesc, iar Beethoven era un provincial din Renania venit la Viena de vreo zece ani şi care încă nu avea cetăţenia austriacă, aşa că el a trebuit să-şi cam ascundă simpatiile republicane fiindcă, pentru a-şi construi cariera muzicală, avea nevoie de patronajul nobilimii într-o epocă în care artele necesitau subvenţiile celor sus-puşi (nu ca azi, când toată societatea e aşa de cultă şi susţine atât de mult arta contemporană…).
Ce e cu adevărat straniu e un fapt (re)cunoscut de puţină lume: după ce s-a mutat la Viena în 1792, Beethoven a dat de înţeles că e şi el nobil pentru a fi acceptat şi susţinut de nobilime, speculând asemănarea fonetică a particulei flamande van (referitoare doar la locul de provenienţă a familiei) cu cea germană von (indicatoare a apartenenţei la nobilime). Uneori chiar a lăsat să i se tipărească numele cu particula nobiliară germană von, cum îl mai scriu unii inculţi şi azi. Cunoscându-i psihologia, deşi fără a o idealiza, e clar că preocuparea lui principală era compoziţia, aşa că astfel de subterfugii care ni se par imorale erau pentru el doar accesorii mai puţin importante, sau doar amorale. După propriile exprimări, el se considera egalul prinţilor austrieci fiindcă făcea parte dintr-o aristocraţie a spiritului, nu a naşterii ca aceia.
Deşi trăia destul de însingurat, precar şi după propriile reguli, demascarea lui a survenit în mod umilitor abia în 1818, în cursul unui proces pentru tutela nepotului Karl, când nu şi-a putut demonstra cu documente nobleţea ereditară în faţa tribunalului aristocraţilor, aşa că procesul a fost mutat la instanţa pentru oamenii de rând, ceea ce i-a jignit profund amorul propriu. Şi mai bizar e că în anii următori n-a dezminţit zvonul aberant cum că era fiu nelegitim al lui Frederic cel Mare, deşi prietenii lui au reacţionat cu bun simţ, scriindu-i în carnetul de conversaţii respectiv că el nici n-avea nevoie de aşa ceva pentru a avea măreţie proprie. Vulgarizând un pic, am putea spune deci că Beethoven voia „democraţie, dar nu pentru căţei.” Sau, mai serios, că pentru el democraţia nu însemna egalitarism, ci posibilitatea fiecărui om de a evolua prin propriile merite, mai ales spirituale, şi pe măsura acestora, aşa cum a şi scris aforistic de câteva ori cu referiri la artă, ştiinţă şi îndumnezeire.
Napoleon era doar cu un an mai mare decât el şi, provenind tot din provincie şi dintr-un strat mai de jos al societăţii, era produsul propriilor merite militare şi politice, manifestate tot în capitală. Să se fi identificat sau să fi vrut să rivalizeze Beethoven cu contemporanul lui? „Păcat că nu mă pricep la cariera armelor ca la muzică, fiindcă l-aş învinge!” (Beethoven în 1806, în perioada când Napoleon înfrângea Austria şi cucerea Viena). Dar Beethoven era un om impulsiv şi uneori contradictoriu, care acum idealiza şi apoi se deziluziona dispreţuitor, sau acum se supăra şi apoi suferea şi îşi cerea scuze plin de efuziuni sentimentale. Aşa că fundamental e să ştim că până şi multe dintre exprimările scrise de el însuşi erau doar produsul momentului, nu neapărat ceva definitiv.
De exemplu, baronul de Trémont scria că în 1809, când l-a vizitat la Viena, Beethoven i-a spus: „Am avut mereu o dorinţă arzătoare de a vedea Franţa, dar asta a fost înainte ca ea să-şi dobândească un împărat. Acum mi-a trecut.” Trémont insista să-l convingă să meargă cu el într-un fel de turneu parizian, la care Beethoven ezita întrebând dacă va fi obligat să-l viziteze pe împărat. Baronul l-a asigurat că doar dacă va fi chemat, iar Beethoven a replicat: „Şi credeţi că mă va chema?” De aici, baronul a dedus că totuşi Beethoven ar fi fost flatat dacă Napoleon i-ar fi acordat atenţie. Să trecem peste acceptarea temporară în 1808 a postului de capelmaestru la curtea de la Cassel a lui Jérome Bonaparte, fratele împăratului şi rege al Westfaliei, şi să remarcăm faptul uluitor şi puţin cunoscut că în 1810 Beethoven şi-a notat ca memento varianta că Missa în Do major (1807) „ar putea fi dedicată lui Napoleon”!
Carnetele lui de conversaţie ne arată reflexe ale vieţii cotidiene din anii târzii ai marelui compozitor, în momentele când se afla în cercul lui de amici care îi scriau în ele ca să poată dialoga. De exemplu: „Ca german, am fost cel mai mare duşman al lui (Napoleon), dar cu timpul m-am împăcat cu el”, îi scria unul în 1820, fără a fi contrazis. „Dacă N. s-ar întoarce azi, ar fi mai bine primit în Europa. El a înţeles spiritul vremii şi a ştiut cum să ţină frâiele puterii… Aprecia arta şi ştiinţa şi ura obscurantismul… A luptat cu sistemul feudal şi a fost un protector al legilor şi al drepturilor.” Aflând de moartea lui Napoleon în 1821, la 52 de ani şi în al doilea exil al lui, Beethoven a comentat lapidar: „Am compus deja muzica pentru această catastrofă” (se referea el la Marşul funebru din Simfonia Eroică?). În 1824, anul primei audiţii absolute a Simfoniei a IX-a şi după 20 de ani de la Simfonia Eroică, venind vorba de „Viaţa lui Napoleon” de Walter Scott, Beethoven a exclamat către violonistul Karl Holz, un prieten credibil: „Napoleon! Mai demult îl displăceam. Acum gândesc cu totul altfel.”
Toate acestea sunt în documente autentice de epocă, e nevoie doar de gândire proprie care să le filtreze şi să le descifreze. N-au trecut decât vreo 200 de ani, iar acum e cu totul altfel, bineînţeles…
