Structuri noi M-au învățat să îmi pun mănuși sterile și apoi mi-au spus să încep să curăț copiii murdari de mamele lor au plecat după ce mi-au amintit că am fost aproape de toate sistemele de organe am delimitat cu un marker fosforescent locul în care un organ se termină și altul începe am privit prin lentile duble toate formele pe care le poate lua o celulă încă nu se știe dacă un gimnast fără probleme electrice are un suflet tandru de la un capăt la altul și asta ar trebui să explice zilele în care rezonezi cel mai mult cu un microorganism dacă ți s-ar cere să desenezi ceea ce simți, ai desena o ființă unicelulară ochi care să se poată deschide până la capăt, vertebre neînfricate umeri care să strălucească în soare, piele care ar vindeca dacă ar fi atinsă ovare care să nu își epuizeze ovocitele, structuri noi care să aibă răbdare ai cere o viață curată ca o mușama alba, întinsă pe o masă de lemn, în care sângele celui care i-a bătut cuiele s-a uscat și ți se arată ție Ecosistem La câteva zile după prăbușirea cascadei Bigăr, mama plânge sufocată de neputință mă gândesc la apa care a învins piatra, la piatra care s-a lăsat învinsă de apă nefericită sunt mai utilă nefericirea îmi crește brațe noi și puternice, mușchi impenetrabili fibre concepute pentru lacrimi de mame la câteva zile după prăbușirea cascadei Bigăr, mă gândesc la zgomotul pe care apa l-a făcut atunci când a învins piatra chiar și așa, turiștii vizitează ruinele mă gândesc la mâinile unui bărbat, la seara în care am turnat ceară peste inelarele noastre mi-ar plăcea să îi pot spune că și eu voi despărți pietrele, și eu voi încetini fluxul voi întoarce ce a plecat din mine înapoi în mine îmi muncesc așteptările ca pe niște mușchi abdominali sunt gata pentru despărțirea pietrelor de apă, sunt gata pentru plutirea deasupra lor la câteva zile după prăbușirea cascadei Bigăr, devin din ce în ce mai îngrijorată pentru ecosistem și din ce în ce mai puțin îngrijorată pentru mine cu picioare străine, cobor scările blocului în care locuiesc la etajul 3 de o săptămână privită din avion, dragostea noastră seamănă cu un meci mortal kombat cu toate astea, nu părăsesc ringul și mama plânge sufocată de neputință Kane Tanaka Te-ai mutat într-un oraș în care să locuim împreună și acum, fără mine, continui să locuiești nimic nu a fost mai adevărat ca urletul berii în sticlă, nimic mai adevărat ca urletul sticlei în carne spuneai de multe ori că nu sunt niciodată aceeași lumina se schimbă prin mine, formează unghiuri drepte care, privite, orbesc, incendiază, destabilizează conștiința colectivă, amintesc de răscoale, fac stomacul planetei să se strângă în noduri, taie rădăcinile copacilor rari ne plimbam desculți printre liane, adormeam în păduri tropicale, ne spuneam că dacă ar exista un bărbat de 112 ani în Puerto Rico, nu am muri niciodată astăzi am aflat că bărbatul există, citesc știrea cu respirația tăiată bărbatul există, are 112 ani ce rămâne din fuga pe care o credeam încheiată din viața frumoasă pe care o pot povesti într-o grădină, la marginea unei păduri cu toți oamenii împodobind crengile copacilor cel mai în vârstă bărbat al planetei are 112 ani și locuiește în Puerto Rico a cultivat trestie de zahăr, nu a cunoscut furia și ar face bine, ar face foarte bine să știe Kane Tanaka există, are 118 ani, locuiește într-un azil din Japonia, s-a născut prematur, a supraviețuit cancerului, a trăit în timpul a două pandemii se pregătește să poarte flacăra olimpică pe pieptul ei și nimic mai adevărat nu s-a putut spune despre noi Un somn neîntrerupt Înainte să adorm, mă gândesc la somnul de 9 ani al lui Ellen Sadler mă gândesc la corpul ei odihnit în continuu refuz, la viața reîncepută după 9 ani de somn la copiii care au ieșit din ea, la banii care s-au făcut din somnul ei avioane militare survolează deasupra noastră în noaptea asta în care îmi spui de câte ai fost capabil noaptea asta în care îmi muști obrajii și spui că au gust de vată de zahăr în spatele nostru, femei plătite să se dezbrace râd și împart un joint noaptea asta frumoasă în care ne-am așezat într-un câmp și ne ținem de mână nu vom schimba nimic, obosim degeaba obosiți cronic, râdem deasupra unei păsări moarte părul tău îmi mângâie palmele, vântul ne usucă buzele praful se ridică deasupra noastră ca o mică tornadă suntem ai nimănui și pentru asta iert tot, sper că și tu ierți tot aruncate printre flori, corpurile noastre încă frumoase înțeleg tot, iartă tot un somn neîntrerupt asta e tot, asta e tot ce rămâne din tot
2 Comments
Comentarii
Cele mai recente din „Poezie”
soarele ăla e soarele-ăla mort, sută la sută mort ca după break-up când bagi cioată între
de Cătălina Matei
Poeme de Livia Ștefan
de Răzvan Țupa
de Diana Cornea
O prezentare foarte inspirată a acestor frumoase poiezii
O însăilare de imagini bombastice in spatele cărora nu este nimic. Pe deasupra este un vocabular chinuit și foarte sărac.