Așteptat deja de ceva vreme, după câteva spoilere & tatonări internautice (unele eliminate cu totul din volum, altele incluse într-o formă prelucrată – Campusul), debutul lui Mihnea Bâlici a fost întâmpinat, cel puțin pe Goodreads, până acum, cu un entuziasm aproape generalist. În poezia din Cazzo (OMG Publishing, 2022), viziunea personală, pentru că e aici un discurs prin excelență confesiv, care lansează la tot pasul mici „proiectile” intimiste – felul poetului de-a lucra cu subterfugiile memoriei –, e prima evidență și se individualizează prin unghiul din care textele se raportează la realitate.
E aici un soi de neliniște cu care sistematizarea intimistă pe care-o propune Mihnea Bâlici, trecută prin comentariu & analiză socială indirecte, dar puternic ancorate în subsolul poemelor, defilează la tot pasul în încercarea de a clarifica niște probleme de biografie. Pentru că, grosso modo, cam despre asta e vorba în Cazzo: scrutarea „dosarului” personal (și, poate, tentativa lui de clasare, prin ierarhizarea unor momente și a unor figuri) pe fondul pretextului părintelui plecat la muncă în străinătate (de fapt, drama unei întregi generații, redusă la o scară mai mică). Chiar cu tot materialul ăsta care abundă în fibră confesivă și viziuni ale experienței personale, poezia e aici o formă de purificare biografică fără detalii excesive, și, în general, fără exagerări de vreun fel.
E aici un soi de neliniște cu care sistematizarea intimistă pe care-o propune Mihnea Bâlici, trecută prin comentariu & analiză socială indirecte, dar puternic ancorate în subsolul poemelor, defilează la tot pasul în încercarea de a clarifica niște probleme de biografie.
De fapt, ce funcționează bine în textele lui Mihnea Bâlici și adaugă la efectul de stilizare biografică în care amenințarea (care vine din montajul episoadelor și tensiunea lor existențială) plutește discretă peste tot corpul poemelor e tocmai felul în care ele jonglează cu problema socială pe care și-o asumă, și anume cu o precizie care nu-s sigură că ține de poezie. Altfel spus, aș zice că e vorba aici de un simț de prozator „convertit” la poezie, pentru că peste tot, filonul realist care structurează poemele crește prin acumularea și orchestrarea amănuntelor cu o știință care merge mai degrabă într-o zonă a narativității. „Geografiile” maligne ale lui Mihnea Bâlici – pentru că întregul volumul poate fi redus la formula unor spațializări personiste care adună, în derularea lor, figuri, imagini, locuri și stări cu o intuiție de cartograf – „trădează”, deci, o manieră de filtrare a lumii care mizează pe o mecanică prozastică pentru a construi un discurs care vorbește despre câteva breșe identitare cu consecințe pe termen lung. Predispoziția asta pentru decupaje care depășesc cumva sfera poeziei se vede, în primul rând, prin felul în care Mihnea Bâlici construiește câteva personaje care rămân în minte (vezi Roxana, Costel din poemele cu aceleași nume, dar și figura patronantă a tatălui, recuperată în mai multe locuri). Există un anume calcul al proporțiilor, așa cum se citește și în Deodorant, care dă un portret memorabil, cu-o fizionomie ușor de închipuit prin datele ei punctate definitiv de poet: „Înalt, bronzat, cu smaralde în ochi, a venit/ din Toscana cu o mare promisiune: «O să/ futem cu freza asta. Vom fi de puta madre.» […]” vs. „Monu a ales să tacă pentru câteva momente,/ cu gura întredeschisă și ochi mijiți în lumină,/ de parcă ar fi calculat toate scenariile posibile.” Schițele de genul ăsta, cu o doză de încordare, o tensiune ghicită, mai mult implozivă, sunt frecvente în economia poemelor și spun ceva despre felul programatic în care funcționează textele. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, Mihnea Bâlici operează peste tot cu intenție în rememorările lui încrâncenate, în poemele astea care au ceva din tandrețea bittersweet a unei eredități disfuncționale și pe care o surprinde printr-o asumare totală a cadrelor.
Nota puternică de vitalism al „infuziilor” din Cazzo vine tocmai din felul ăsta în care vizualul devine canalul predilect prin care obiectul rememorării – copilăria și adolescența, cu toate lipsurile lor emoționale (mai ales, dar nu numai) – prinde contur prin contopirea cu peisajul (deconspirată în poemul care dă titlul volumului, la un moment dat). Totul se consumă aici cu-o densitate descriptivă care amintește vag de marea proză, așa cum se citește în Fetițele, un poem articulat, cu o tensiune progresivă, în care unul din momentele decisive ale copilăriei e construit cu anticipare și prin acumulare, într-o atmosferă în care anxietatea și precaritatea existențială se insinuează gradual: „Pe timpul verii, ploile afumau cerdacele încinse./ Alunecau spre șesuri, rostogolindu-se pe stângi./ Un aer de seră cobora: înecăcios, stătut și sărat.// Noi ne adăposteam sub streșinile grajdurilor/ sau în dormitoarele răcoroase ale străbunicilor./ Eram doar eu și fetițele – Mia i Gabriella,// în curtea cărora am fost plecat întreaga vară./ Unde scrânciobul străpungea vița-de-vie printr-o/ trapă de flori de salcâm (un șlap prins în cârcei).// Cu șosetele ude/ hainele ude, ne îngrămădeam/ sub păturile vechi și ațoase, respirând igrasia./ Priveam clipocitul cum se scurge din burlane.” Și evenimentul biografic în cauză, care dezamorsează euforia reconstituirii în cheie aproape alegorică: „[…] doi copii nesupravegheați, confuzi și îmbujorați,/ care nu vor mai vorbi niciodată de asta. Prinși// în chihlimbarul memoriei, ca două figurine într-un/ sit arheologic, două statui într-o instalație de la/ Saatchi Gallery. În timp ce-n jurul nostru totul// a stat. Și-un nor de libelule năpădise întreg satul.” Că vorbim aici de-un exercițiu matur se vede din chiar luciditatea cu care poetul își face în trecere un soi de autocritică la un moment dat în Campusul („tu, tată, ai muncit doișpe ani în Italia/ ca acum eu să stau singur pe picioarele mele/ ce gândesc e în mare parte corect,// așa că îți adresez versurile astea/ pe care doar tăietura le mai face versuri/ și pe care probabil nu le vei citi atent.”), unde își clasifică demersul ca fiind unul hibrid, într-un poem-fluviu în care confesiunea atinge cote maxime.
Până la urmă, indiferent de modalitatea în care își împachetează tot bagajul emoțional și dincolo de elanul cu care atacă problematica socială amintită mai sus, Cazzo rămâne un volum ce merită citit și pentru micile lui momente de sclipiri reflexive, de care textele nu duc lipsă: „Ani mai târziu, eu și părinții mei am vizitat/ Civitavecchia./ Aveam deja doișpe ani și începeam să înțeleg/ unele lucruri// Să pricep cum suntem nevoiți să trăim mai mult/ în gânduri// sau amintiri, prin creiere și glande. Ca atunci/ când o tragedie/ ne scoate la suprafață, să avem unde ne întoarce […]”, Costel vs. „Sunt lucruri cu adevărat importante în lumea asta,/ cum sunt/ și lucruri ce mocnesc subtil în fiecare om”, Excursia etc. Sunt locuri de genul ăsta în care poezia lui Mihnea Bâlici, poezia aia pură, în forma ei esențială, alunecă sacadată de-a lungul câtorva secvențe cinematice spumoase prin strălucirea căutărilor pe care le propune. Un debut necesar.
