O poezie a rupturii scrie Alina-Simona Dragomir în cel mai recent volum al său, înăuntrul meu un cer gol. Nu am ales întâmplător titlul cronicii mele. Vulnicura e numele latinesc al unui album Björk, care s-ar traduce literal printr-o tentativă de auto-vindecare a rănilor (în urma unei despărțiri). Din această ipostază, care e punctul de plecare al întregului volum, autoarea glisează mereu între amintirea brută a emoției inițiale și îmbrăcarea metaforică a separării ulterioare. Experiența intim-personală de la începuturi alunecă acum, post-factum, în plăcerea masochistă a unei senzații extracorporale, care trebuie să compenseze absența: „două mâini subțiri/ cu degete lungi și fine/ se întrepătrund/ așa cum întunericul se amestecă cu zidurile unei/ catedrale./ într-un loc limitat/ în care nici cerul nici pământul nu-s necesare/ mâinile lui/ mă-ndeamnă să mă-ntorc spre mine/ să scriu pe spatele pielii/ cuvinte ieșite din uz.” (p. 13)
Trauma psihologică provoacă urme vizibile fizic. În cazul ei, durerea se trăiește și ca oboseală a privirii, în timp ce, în cazul lui, respirația se metamorfozează într-un tempo care măsoară sacadat remușcările și nevoia de penitență. Imaginile sunt exacte, tabloul are finisajele perfecte: „îmi netezesc cearcănele/ cum își netezesc domnișoarele cutele rochiilor/ ghemuite pe un scaun mărunțel din lemn de stejar./ în pragul ușii/ pieptul tău se mișcă ciudat./ parcă ar murmura la intervale regulate o rugăciune/ mutând îndărătul limbii toată greutatea unui corp.” (p. 14) Universalul acestui tip de experiență își găsește particularitatea abia în modul în care protagoniștii aleg să trăiască povestea de dragoste. În cazul unei iubiri irosite, reproșul are întotdeauna legătură cu starea subiectivă a îndrăgostitului, care n-a știut să ghicească în semnele timpurii semințele viitorului eșec: „mirosul tău îmi silește creierul să recunoască/ o idee veche de când lumea și pământul./ peste tot plouă egal/ trebuie doar să știi cum să înghiți în sec.” (p. 20)
Poeta are o sensibilitate bine strunită, o forță a sugestiei care face ca orice imagine banală să însemne și altceva.
În pasaje mai puțin grave, autoarea caută corespondențe banale, domestice pentru a sublinia nepotrivirea. Felul în care se savurează cafeaua, de exemplu, reprezintă un prilej metaforic pentru a înțelege diferențele de raportare la lume, la trăire, la viață, în general: „noi doi ne deosebim/ după cum ne bem cafeaua/ nu lași cana jos pe masă./ bei tot. dintr-o înghițitură.” (p. 38) Un element recurent în poezia volumului e pământul, văzut fie ca solul fertil din care se nasc toate, fie ca simbol al solidității, ca garant al vindecării. Echivalarea lui cu trecutul e felul autoarei de a sublinia greutatea sfârșitului, imposibilitatea acestuia de a mai fi modelat: „pământul nu se mișcă/ sub picioarele mele/ când îi vorbesc./ pământul meu e răbdător și bun/ așa cum îi șade bine/ oricărui trecut.” (p. 54). Alteori, pământul e simplă prelungire a biologicului, modul „arogant” al acestuia de a ne arăta limitele. Poeta are o sensibilitate bine strunită, o forță a sugestiei care face ca orice imagine banală să însemne și altceva. Iată, de exemplu, cum frica de moarte (ca expresie a extincției absolute) poate fi învinsă prin simpla alungare vizuală a ei de pe pachetul de țigări de pe masă. După ce imaginea dispare, ciclul vieții se reia, ca și cum nimic nu s-a întâmplat, deși noi, cei de acum și de aici, nu vom mai fi în peisajul mare, în the big picture: „văd cum ascunzi sub cutia de chibrituri/ imaginile de pe pachetele de țigări./ în spatele frunții/ ești doar tu și pânda ta./ mâinile tale-s făcătoare de minuni/ pe fața închisă a pământului/ oamenii cresc din nou/ cresc din noi/ pipăindu-ne distrați./ până unde se întinde carnea noastră?” (p. 59)
Scenele familiare sunt însoțite de depersonalizarea aproape totală a participanților la dialog. Pare să nu mai conteze cine rostește (sau nu) cuvintele, într-atât de recognoscibile sunt declarațiile, promisiunile, deziluziile care se rotesc în orice poveste de dragoste. Imposibilitatea lui de a-și recunoaște deschis sentimentele e primită de ea cu o perfectă ironie lirică, precedată – totuși – de o mică trădare a corpului. Autoarea descrie cu mână sigură stânjeneala, ridicolul și, nu în ultimul rând, absurdul mărunt al orgoliului masculin. Perspectiva e curată, atent construită, cu un maxim efect descătușant: „- Nu-ți pot oferi nimic!/ repetă într-un colț definitiv/ gabriel, ionuț, sau cum îl cheamă pe el/ datoria/ departe de patul meu./ la înălțimea gândului tău/ simt cum mi se înfundă urechile/ cum mi se usucă gura și gâtul./ nu mai reușesc să disting/ întunericul de la ora 17/ de cel de la 23 fix./ conștiința ta/ capătă trăsăturile unei dungi negre/ care inventează tot felul de dovezi grosolane/ incapabile să spună te iubesc!/ – Nu-ți pot oferi nimic!/ Înainte de a pleca/ l-am văzut cum s-a împiedicat de toți timizii/ pământului.” (p. 75)
înăuntrul meu un cer gol, deși inegal valoric, are o coerență care se construiește solid pe maturitatea lirică a autoarei. Poetă tânără, care încă nu a scăpat de unele stângăcii & exagerări stilistice gratuite, la limita kitsch-ului („panica se împacă// totdeauna noaptea/ când laptele/ tăcerilor irigă livezile uscate”, „setea de vară/ nu face altceva/ decât să ciuntească din colțurile nopții”), Alina-Simona Dragomir are totuși toate premisele unei evoluții îmbucurătoare, în care cred cu încăpățânare.
