„Suntem doi fumători de opiu, fiecare în norul lui, fără să vedem nimic în afară, singuri, fumăm fără să ne-nțelegem niciodată, fețe agonizante într-o oglindă, suntem o imagine înghețată, căreia timpul îi oferă iluzia mișcării, un cristal de nea ce alunecă pe o perniță de chiciură, căreia nimeni nu-i percepe complexitatea […]”[1] Cuvintele cu care Mathias Enard își începe romanul anticipează mecanismul prin care va construi fire narative, anume prin memorie. Memorie care funcționează afectiv, dând naștere unor dubluri, copii imperfecte ale celui care narează. Naratorul, aflat în stare de febrilitate, va proiecta momente, spații și interacțiuni în centrul cărora el se află, însă imaginea asupra sinelui este alterată atât de percepția subiectivă asupra trecutului, cât și de starea mentală din prezent. Timpuri pierdute și parțial regăsite expuse de un proiector defect pe un cearșaf îngălbenit de transpirație.
Despre un proces asemănător este vorba și în volumul de debut al lui Ion Agaci, șampanie pentru acest sfârșit, constituit, însă, într-un mod lucid și cât se poate de intenționat. În Busola lui Enard memoria afectivă năvălește peste gândurile naratorului, posedându-l, rezultatul fiind un flux delirant de amintiri și idei. Ion Agaci are o abordare diferită ca atitudine: el se folosește de memoria afectivă pentru a proiecta un eu trecut, el caută a se portretiza pe sine într-o formă care acum nu îi mai este proprie. Dacă la Enard trecutul își face simțită prezența ca o multitudine de explozii neașteptate și dureroase, la Ion Agaci el se lasă așteptat, poetul fiind nevoit să sape pentru a-și regăsi formele trecute.
Din descrierea făcută până acum, cititorul ar putea concluziona că vorbim despre o poetică biografistă, confesivă, fapt care nu este neapărat adevărat. În șampanie pentru acest sfârșit procesul creativ pornește, într-adevăr, de la biografem, însă peste acesta Ion Agaci construiește înșiruiri de metafore, imagini concretizate de către o voce lucidă, de o sensibilitate (uneori) copleșitoare, intransigentă în demersul ei de a expune intensități filtrate de către un eu trecut. Există chiar și momente în care poetul își prezintă dezideratul poetic, cum ar fi: „eu vreau poeticul în afara limbajului poetic/ dă-mi materie dacă nu-ți place să mă arunc în tine/ ca-ntr-un colac de salvare” (p. 17) sau „dacă aș găsi un orizont/ în spatele căruia nu se ascunde altul/ mi-ar fi ușor să părăsesc baricada/ dar nu caut decât/ simptomele unui atac cerebral în oglindă” (p. 8) sau „ca o ploaie în miniatură,/ trepidantă ori mornă,/ lumina care o pătrunde,/ subiectivitatea care-ocupă întreg spațiul,/ lucrurile-n varianta lor fără contur” (p. 10) sau „eu care am o lume/ desfășurându-se în aria celor câțiva kilometri/ traversați zilnic/ în detrimentul supraviețuirii/ foarte vulgar și fără prea mari deosebiri de restul pasagerilor/ cu sensibilități de același calibru și așteptări/ care nu întrec capacitatea de rezistență/ ascult muzica fatală a unor valuri spălându-mi tălpile/ de sângele zilei” (p. 36).
Unele probleme apar, însă, când vine vorba despre coerența construcției poetice. Este vorba despre anumite poeme în care metaforele utilizate par să nu se lege, în sensul în care imaginile sunt înșiruite fără ca acestea să aibă, însă, un punct de convergență. Spre exemplu (p. 9): „desfac miezul acestei nopți/ găsesc că în incinta mea/ se mănâncă piersici contagios/ fără mine/ dar trebuie să mă abțin// limba e remediul durerii celor care/ își exercită dreptul la eternitate să o aplic// desfac miezul acestei nopți/ în care tu nu te mai faci responsabil/ de instabilitatea mea emoțională// eu nu-ți aparțin/ mie nimic nu-mi aparține” – poem coerent până aici, dar – „soprana/ care în timpul interpretării suportă o sincopă cardiacă/ rămâne încremenită cu mâna întinsă spre candelabru// #susținere#” – ultima parte, deși o metaforă inteligentă, dă impresia că este o soluție de avarie, ea neavând sens din punct de vedere conceptual.
Ion Agaci reușește prin volumul său o poezie frumoasă despre care, dincolo de micile carențe semnalate, putem spune că este de bună calitate, o poetică a intensităților trecute, îmbuteliate (în majoritatea cazurilor) elegant. Ca un argument adus în favoarea celor afirmate, citez un poem care nu este neapărat ieșit din comun (nici ca originalitate, nici ca inteligență artistică), dar care ne indică o anume sensibilitate poetică: „noi fiind singurii beneficiari/ nu ne era impusă o normalitate amenajată// am dat foc cortinei/ și am organizat un cabaret în aer liber/ aclamând trepidant pierderea și toate ce ea inspiră// am dat mesaj decorului/ am captat imagini/ am adoptat semnături/ și ne-am ocupat galant locurile/ ținând în mâini struguri renascentiști și mâncând din ei/ în afara tuturor circumstanțelor/ premeditărilor noastre și predispunerii/ la o eventuală lovitură/ noi n-am avut alte intenții decât a ne iubi” (p. 30).
Din punctul meu de vedere, nu este cel mai bun volum de debut al anului 2022, dar el anunță un potențial poet relevant al următorilor ani.
[1] Mathias Enard, Busola, trad. Cristian Fulaș, Nemira, București, 2018.
