Elegiile din Drumul Taberei

5.

îndemnul e spre cumpătare. să consumăm cât mai 
puțină energie. terapie distribuită între pereții
visurilor destrămate. și cât mai multe priviri aruncate
pe fereastră. cu generozitatea celui care pierde

la ruletă tot sensul unei vieți și așa irosite.
să multiplicăm frumusețea. efervescența norilor
pe cerul pustiit. suntem aici cu tot naufragiul
din care vom scăpa regăsindu-ne pe suprafețele lunare

ale frigului după care atâta am tânjit. cu cât mai
puține zăpezi, cu atât mai multe speranțe. afară,
cristale lăptoase împrăștiate în copacii martirizați.
și comunicare intensă cu fantomele trecutului.

optimismul moderat al meteorologiei iminente.
straturi peste straturi de gânduri turbulente despre
distracții & plimbări nocturne. vom face dragoste
la lumina lumânărilor. e vremea să tragem obloanele.
 
6.

e bine că te-ai detașat. miza e pe adevăr & sinceritate.
dar cum să faci față când lumea e pe distanțare?
ești mereu aici. telefonul nu sună. oamenii nu apelează
decât la terase și distracție. e o conspirație ca să devii

străin & ciudat. capul în pământ, privirea rătăcită,
voci care îți induc frica și respirația accelerată
ca în vis. în aglomerație devii paranoic. mai bine
mergi pe partea unde știi că se află zona ta de confort.

traversezi pe trotuarul fără obsesii. sau pe partea aia 
a lumii unde e numai singurătate & frică. cei mai buni
prieteni pe care-i mai ai: strada pustie, magazinul
în care nu intră nimeni, un colț de parc unde

nu mai ajung nici maidanezii. respiri ca în pungă,
dar panica e tot acolo. pe vremuri îți plăceau
mulțimile care făceau valuri pe stadioane. acum
știi că nimic n-a fost adevărat. nici măcar visul. 

 
7.

drum alb înainte. copaci de o parte și de alta. trupuri 
mișcându-se simultan la câte o denivelare & scrâșnetul 
roților la frână. ai pleoapele grele. trenul merge spre 
orașul pregătit să te primească pe străzile murdare. 

dar nu e încă timpul. soarele încălzește ușor. ai vrea 
să știi cum a fost. anii duși într-un fel de inconștiență.
omul ale cărui haine miroseau a plumb. el și o femeie
mergând de la stație spre gară, cu soarele însoțindu-i

printre copacii de pe margine. ai fi dat orice ca să știi
cum a fost. timpul ăla din care nu a mai rămas decât 
bărbatul care te ținea de mână. pantofii lui scârțâiau 
în pietrișul alb. drum de care îți amintești fiindcă el

te purta pe umeri seara, când vă întorceați acasă. 
luna era mereu înaintea voastră și ai fi vrut să alergi 
așa de repede încât să-i întreci discul care aluneca 
printre crengile nemișcate, desenate cu penița.

 
8.

să nu mai vorbim despre depresii. și nici despre
privitul în gol. e suficient soare în cameră.
copiii se ceartă afară. gălăgia pe care o fac
e o dovadă că viața e pusă sub semnul întrebării.

și oricum sfâșitul va veni într-o zi ca asta
când nu e mai nimic de făcut. când se face un gol
între viețile noastre. lipsa de mișcare duce
la anchiloza respectului de sine. ce e o viață

până la urmă? o dâră lăsată de un melc pe o stradă
pustie. frumusețe există inclusiv pe chipurile 
îngândurate ale femeilor din secolul trecut.
războaie, foamete, moarte, au contat prea puțin

în eradicarea zâmbetelor camuflate de mâini
nesigure. ce rost are să mai vorbim despre lucruri
banale într-o zi care va fi uitată? viața și frumusețea
au existat și înainte de venirea noastră aici.