5. îndemnul e spre cumpătare. să consumăm cât mai puțină energie. terapie distribuită între pereții visurilor destrămate. și cât mai multe priviri aruncate pe fereastră. cu generozitatea celui care pierde la ruletă tot sensul unei vieți și așa irosite. să multiplicăm frumusețea. efervescența norilor pe cerul pustiit. suntem aici cu tot naufragiul din care vom scăpa regăsindu-ne pe suprafețele lunare ale frigului după care atâta am tânjit. cu cât mai puține zăpezi, cu atât mai multe speranțe. afară, cristale lăptoase împrăștiate în copacii martirizați. și comunicare intensă cu fantomele trecutului. optimismul moderat al meteorologiei iminente. straturi peste straturi de gânduri turbulente despre distracții & plimbări nocturne. vom face dragoste la lumina lumânărilor. e vremea să tragem obloanele. 6. e bine că te-ai detașat. miza e pe adevăr & sinceritate. dar cum să faci față când lumea e pe distanțare? ești mereu aici. telefonul nu sună. oamenii nu apelează decât la terase și distracție. e o conspirație ca să devii străin & ciudat. capul în pământ, privirea rătăcită, voci care îți induc frica și respirația accelerată ca în vis. în aglomerație devii paranoic. mai bine mergi pe partea unde știi că se află zona ta de confort. traversezi pe trotuarul fără obsesii. sau pe partea aia a lumii unde e numai singurătate & frică. cei mai buni prieteni pe care-i mai ai: strada pustie, magazinul în care nu intră nimeni, un colț de parc unde nu mai ajung nici maidanezii. respiri ca în pungă, dar panica e tot acolo. pe vremuri îți plăceau mulțimile care făceau valuri pe stadioane. acum știi că nimic n-a fost adevărat. nici măcar visul. 7. drum alb înainte. copaci de o parte și de alta. trupuri mișcându-se simultan la câte o denivelare & scrâșnetul roților la frână. ai pleoapele grele. trenul merge spre orașul pregătit să te primească pe străzile murdare. dar nu e încă timpul. soarele încălzește ușor. ai vrea să știi cum a fost. anii duși într-un fel de inconștiență. omul ale cărui haine miroseau a plumb. el și o femeie mergând de la stație spre gară, cu soarele însoțindu-i printre copacii de pe margine. ai fi dat orice ca să știi cum a fost. timpul ăla din care nu a mai rămas decât bărbatul care te ținea de mână. pantofii lui scârțâiau în pietrișul alb. drum de care îți amintești fiindcă el te purta pe umeri seara, când vă întorceați acasă. luna era mereu înaintea voastră și ai fi vrut să alergi așa de repede încât să-i întreci discul care aluneca printre crengile nemișcate, desenate cu penița. 8. să nu mai vorbim despre depresii. și nici despre privitul în gol. e suficient soare în cameră. copiii se ceartă afară. gălăgia pe care o fac e o dovadă că viața e pusă sub semnul întrebării. și oricum sfâșitul va veni într-o zi ca asta când nu e mai nimic de făcut. când se face un gol între viețile noastre. lipsa de mișcare duce la anchiloza respectului de sine. ce e o viață până la urmă? o dâră lăsată de un melc pe o stradă pustie. frumusețe există inclusiv pe chipurile îngândurate ale femeilor din secolul trecut. războaie, foamete, moarte, au contat prea puțin în eradicarea zâmbetelor camuflate de mâini nesigure. ce rost are să mai vorbim despre lucruri banale într-o zi care va fi uitată? viața și frumusețea au existat și înainte de venirea noastră aici.
