Minimum maximorum

De la Bilet în lojă[1] încoace, Silviu Dachin reușește să-și adjudece tot mai mulți cititori amatori de șotii existențialiste detonate-n versuri dulci-amărui. Placheta sa recentisimă circuitul lătratului în natură, girată – în sfârșit! – de unul dintre cele mai importante radare autohtone de poezie, nu face altceva decât să confirme, printr-un imaginar în continuă expansiune și-o execuție fatalist-poznașă, o poetică minimalistă inconfundabilă.

Sorescian până-n măduva oaselor, dar rezonând și cu poezia dramatică à la Vișniec respectiv cu cea de notație a unui Acosmei, Dachin alege să-și jaloneze periplul verbal witty ajutându-se, pe de-o parte, de personajul adândălade (opțiune onomastică amintind vag de protagoniști arhicunoscuți precum Tândală sau [căpitanul] Pandele), iar pe de altă parte, așa cum reiese și din titlu, de laitmotivul câinelui: „am cel mai frumos lătrat din cartier” (vecinii mei și-au cumpărat câine), „moartea și-a tatuat pe mâna dreaptă numele tău/ vecinul de deasupra și-a cumpărat câine/ (i-a pus numele proteină)// vezi/ cam așa stau lucrurile” (unele lucruri îți seamănă cumplit) etc. Astfel de pasaje stârnesc cascade de râsete deoarece autorul, neratând potențialele jocuri imagistice și de limbaj cerute de context, dă senzația că știe mereu în ce forme poetice să livreze relația întâmplărilor cotidiene terne cu semantemele stârnite de către acestea în fantezia unui observator/receptor atent la detalii.

Dar dincolo de efectul lor umoristic, „schițele caricaturale” din circuit… ne vorbesc despre singurătatea și sila, generice ambele, ale omului zilelor noastre nevoit să înglobeze în sediul sinelui, din cauza contradicțiilor soci(et)ale in crescendo, tot mai multe valențe ale grotescului: „știu sunt zeflemea optzeci la sută/ dar cum altfel să fiu când trebuie să gestionez/ optzeci la sută greață” (trec pe lângă mine fără să-l salut), „se făcea că nu se mai făcea nimic/ ba mai mult/ ce fusese făcut tocmai se desfăcea/ am intrat obosit într-o cameră fără pereți/ voi dormi am spus/ voi dormi a răspuns ecoul/ de jur împrejur vecinii creșteau păsări/ ba mai mult/ de jur împrejur păsările nu prea zburau” (se făcea că nu se mai făcea nimic), „să știți că mie-mi plac țiganii ce dacă-s oameni/ de fapt pentru ei să fie oameni e o pedeapsă/ ar fi putut primi chipurile unor lucruri mult mai frumoase” (urc bulevardul republicii cu cinci kilometri la oră). Nonșalant maestru al plot twist-urilor, Dachin are grijă ca secvențele sale să sfârșească departe de zonele roșii ale bullying-ului; ceea ce nu e tocmai o îndeletnicire ușoară în cazul comedianților intransigenți.

(…) în fibra acestor doleanțe comice se discerne un Mitsein heideggerian ce nu încetează să supureze, oglindind umorile participanților involuntari la un macro-proiect (co)existențial ratat (…)

Nu mai puțin important de remarcat e cum în fibra acestor doleanțe comice se discerne un Mitsein heideggerian ce nu încetează să supureze, oglindind umorile participanților involuntari la un macro-proiect (co)existențial ratat. Aici se află, de fapt, miza demersului poietic: eul locutor se înstrăinează pe măsura lansării, la foc continuu, a obuzelor satirice: „știu/ nu suntem de vină nici măcar pentru cele două/ războaie mondiale/ pentru hiroshima nagasaky (sic!) holocaust/ au fost nenorociri atât de mari încât am/ transformat istoria în carte de colorat/ de teamă că vom înnebuni privind oglinda” (nu îți voi spune prea multe), „noi nu/ vom vorbi/ niciodată/ nimic// fiindcă tot ce ne-am putea spune/ și-au spus deja alții/ despre care știm/ că au vorbit degeaba” (noi nu).

Pentru a nu rămâne dator cu ilustrarea alienării omului contemporan, poetul ne propune în subtext un triptic sugestiv, și anume: poeme-secvențe septice de sanatoriu, poeme-ecouri din copilărie și, nu în ultimul rând, poeme-răfuieli cu divinitatea. Dintre toate, în a treia categorie pare să se miște Dachin cel mai familiar („e timpul să râzi/ pune-ți masca de clovn și umblă/ iubește oamenii/ ai grijă cum cobori scara// știu/ suflete al meu/ vrei doar să te așez într-un loc din care se vede/ bine dumnezeu// stai liniștit/ toate poveștile astea fără rost/ le voi ține pentru mine” – nu îți voi spune prea multe, „sunt aproape sigur că dumnezeu mi-a șterpelit un poem// și-l va citi fără să specifice autorul// exact în ziua în care voi intra în cer/ călare pe destinul meu străveziu” – scări), aceasta având toate șansele să se impună ca principala cale de explorat a viitoarelor proiecte literare ale albaiulianului.

circuitul lătratului în natură reprezintă încă o dovadă că poeții scumpi la vedere, dar meseriași în faptă, pot stimula atât cele mai puternice rafale de hohote, cât și emoțiile cele mai profunde. Surclasând discret Bilet în lojă, noul volum îi asigură autorului său bilet în primul rând la spectacolul puseurilor tardive ale douămiismului românesc.

[1] Al patrulea volum de poeme semnat Silviu Dachin; Editura Grinta, 2016.