În 1987, anul în care apărea ultima sa carte, Mărturisiri și anateme, Cioran devenise un scriitor faimos. Succesul de public a venit relativ târziu, o dată cu Exercițiile de admirație, deși în mediile intelectuale cărțile sale erau apreciate, fiind tradus în Germania, SUA, Spania, Italia, chiar și în Japonia. Acum însă, datorită tirajelor în creștere, era solicitat să dea interviuri la televiziune – și nu oriunde, ci chiar la celebra emisiune Apostrophes a lui Bernard Pivot. Consecvent ideilor sale, a refuzat să participe. Știindu-l atât de retractil, este de mirare că a acceptat să colaboreze la una dintre cele mai exclusiviste reviste din lume, Egoïste, care în anul apariției ultimei sale cărți i-a publicat câteva fotografii, împreună cu un text inedit.
Egoïste este o revistă atât de exclusivă încât, deși e cunoscută cam pe tot mapamondul, puțină lume a aflat de ea. Înființată în 1977, la Paris, apare la intervale neregulate, o dată la câțiva ani, în funcție de capriciile editorului ei, Nicole Wisniak, ale cărei exigențe sunt proverbiale. Până azi au fost scoase doar 19 numere. E tipărită alb-negru, în format foarte mare (A3), pe hârtie lucioasă, de lux, principalul punct de atracție fiind fotografiile de un înalt nivel artistic, realizate de somități ca Helmut Newton, Peter Lindbergh și Richard Avedon. Având aproape 200 de pagini, un număr ajunge să cântărească și două kilograme. În paginile sale se regăsesc personalități din toate domeniile, de la Jean-Paul Sartre și Ava Gardner la Mick Jagger, Isabelle Adjani sau Yves Saint Laurent. E o revistă pentru colecționari: numerele mai vechi se vând pe eBay la prețuri de sute de dolari.
Pe Cioran îl găsim în numărul 10, apărut în vara anului 1987, pe copertă fiind Andy Warhol, înfățișat cu corpul plin de cicatrici, după ce asupra sa fuseseră trase mai multe gloanțe de către o feministă cam dusă cu pluta. În sumar mai figurează celebrități ca Federico Fellini, Marguerite Duras, Jeanne Moreau, Bernard-Henri Lévy și Karl Lagerfeld. Imaginile care îl reprezintă pe Cioran au fost realizate de celebrul fotograf american Richard Avedon, care l-a pus pe autorul Ispitei de a exista să se holbeze în aparat, rezultatul fiind un Cioran cu o înfățișare de lunatic. Textul care însoțește fotografiile, scris de Cioran special pentru acest număr, este intitulat „Le Terrifiant et le Risible”, fiind printre extrem de puținele publicate după apariția ultimei sale cărți. Neinclus în nicio antologie, el apare acum pentru întâia oară în românește.
***
Am asistat de curând la incinerarea unui prieten mai în vârstă, dar cu un spirit remarcabil de tânăr. Eram câțiva care așteptam afară ca „operațiunea” să se încheie. După o oră, un personaj stilat, ceva ca un majordom, a venit să ne prezinte pe un fel de tavă rămășițele… Iată metamorfoza finală a celui care, cu doar câteva zile mai devreme, îmi vorbea cu însuflețire despre proiectele sale, emițând judecăți severe asupra unuia sau altuia. Părăsind asistența, am ajuns treptat să mă gândesc la mascarada finală și să-mi pun întrebări precum: spectacolul la care tocmai asistasem oare nu mi l-ar putea oferi într-o bună zi întreg universul? Cenușa ar fi, pe scurt, punctul culminant și secretul tuturor lucrurilor.
Secretul acesta oamenii l-au bănuit sau l-au știut dintotdeauna. Și tocmai pentru a-l da uitării au născocit religiile, a căror specialitate este să atașeze neantului un supliment, un act în plus la o farsă încheiată de-a binelea.
Timp de aproape două secole, viitor și miracol au fost mai mult sau mai puțin sinonime. Admirabil și blestemat secol al XVIII-lea, cu iluziile sale frenetice! Originalitatea timpului nostru constă în a fi golit viitorul de orice conținut utopic, altfel spus de eroarea de a spera. Un salt uriaș în planul cunoașterii, o eliberare… intelectuală nemaivăzută, văduvită, se înțelege de la sine, de orice certitudine euforizantă. Cunoașterea și exultarea sunt departe de a fi termeni corelativi. A cunoaște înseamnă a demasca, a zgudui fundamentele, înseamnă a purta în triumf spre culmi amețitoare, și în asta constă singura latură pozitivă a acestei activități.
Constantin Leontiev, unul dintre cele mai stranii spirite ale secolului trecut, a scris despre țara sa această frază pe bună dreptate celebră: „Pentru a împiedica Rusia să putrezească, trebuie pusă la gheață”. Presimțise noianul de nenorociri care pândeau vastul imperiu, excesele de tot soiul și proporțiile tulburărilor care îl așteptau. Pentru un vizionar asemenea lui, stagnarea însemna unica soluție, singura modalitate de a evita dezastrul. În orice caz, acesta părea să fie mottoul său, iar evenimentele i-au dat dreptate. Putem merge încă și mai departe, punând la îndoială mișcarea ca atare. La ce ne-ar servi să facem cea mai mică schimbare? În termeni absoluți, a inova este un nonsens, și este cert că omul ar fi trebuit să-și întrerupă marșul, goana spre nou, căutarea surprizei. A avut oare dorința sau posibilitatea s-o facă? Nimic nu este mai puțin sigur. Primul pas pe care l-a făcut spre a ieși din animalitate i-a provocat, fără îndoială, o asemenea tresărire de orgoliu, o asemenea beție a puterii încât nimic din ceea ce a urmat n-a mai avut darul să-l facă circumspect și să-l liniștească.
Să înainteze cu orice preț a devenit sloganul său, căruia i-a rămas credincios și continuă să-i fie, cu această rezervă considerabilă că astăzi nu mai crede în el, neavând totuși puterea s-o admită cinstit, adică să abdice, să se salveze. Dar în care moment ar fi avut încă șansa de a se salva? În epoca de piatră? Era deja prea târziu, căci cucerirea îl atrăsese și îl flatase mereu pe acest biped necioplit. Ajuns în pragul tehnicii – și deja impregnat de superstițiile moderne, ar fi fost ultimul prilej pentru el să-și vină în fire, să pună capăt oricărei înaintări, să depună armele, înlocuind disperata sa fugă spre viitor cu extazul capitulării. A luat-o în direcția opusă, cedând farmecelor și prestigiului Progresului. Singura caracteristică importantă a timpului nostru este eclipsa acestui mit. De acum vom înainta lipsiți de entuziasm, din pur automatism, nevoiți să fim complicii unui ideal devenit, în mod evident, un agent al prăbușirii.
Ironia face că, în zorii istoriei, mai bine zis înaintea ei, omul fusese prevenit asupra derapajului pe care îl reprezenta pentru el curiozitatea, acest germen nefast al științei. Nimic mai semnificativ decât alegerea dramatică a lui Adam, pus în fața celor doi pomi. Optând pentru Cunoaștere, a trasat de la bun început cursul istoriei, această victorie a omului asupra celorlalte vietăți, voință a unui monstru supradotat de a avea cu orice preț un destin. Cel mai mare aventurier care a bântuit vreodată pământul va trebui într-o zi să plătească pentru un astfel de privilegiu. În punctul în care se află, nu va putea să ignore, chiar de-ar corupe și ar devasta toate planetele, că va avea parte de o carieră scurtă. Că de la bun început a avut presimțirea catastrofei, fără a încerca s-o evite și fără să se cramponeze de o lașitate deghizată în înțelepciune, e dovada unui amestec de luciditate, lipsă de prevedere și orbire care ne invită la o admirație perplexă. E un paradox al său să poată fi superficial, știind în același timp că este muritor. Dacă individul ca atare se resemnează să nu mai fie nimic, de ce n-ar accepta el și deznodământul procesului istoric, sfârșitul speciei? Cu toate acestea, el continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimeni nu face atâtea planuri câte face un muribund.
Poate părea ciudat că suntem nevoiți, vorbind despre destinul nostru, să ne raportăm mereu la Geneză. Dar autorul acestei prime cărți era mai aproape decât noi de origini, avea o amintire mai precisă a acelui fiasco inițial, din care se trage monumentalul fiasco la care suntem martori.
Istoria nu ar fi de mare interes dacă ar implica o ieșire. Cum tocmai că nu include niciuna, ne obsedează și ne chinuie. Avantajul de a fi profeți, ori perspectiva de a fi martorii sau victimele unei unice catastrofe, conferă existenței noastre o brumă de sens și justifică izbucnirile de orgoliu, un orgoliu la rândul său singular.
Anticii, în mod special grecii, cu viziunea lor circulară asupra timpului, aveau prerogativa de a-și imagina anihilări periodice grandioase. Contaminați de creștinism și de viziunea sa rectilinie, noi suntem forțați să ne limităm la un singur cataclism cosmic, fulgurant și de proporții, o pulverizare universală care, asemenea unei incinerări umane, ține de înfricoșător și de rizibil.
…Și iată cum, spre a uita imaginea unei ființe prefăcute în cenușă, ajungem să divagăm despre cenușa însăși.
Prezentare și traducere de Al. Seres
