/

In memoriam Klaus Schulze

Faptul că majoritatea oamenilor de pe această planetă de repetenţi i-a ignorat creaţia şi când trăia face ca ignorarea de către mainstream a trecerii lui dincolo, în 26 aprilie 2022, să fie mai suportabilă.

226 vizualizări
Citiți în 11 de minute
Klaus Schulze (1947 – 2022)

A murit Klaus Schulze. E unul dintre puţinele genii autentice ale componisticii muzicale contemporane. Nu a activat într-un gen intelectualist sau promovat, ci într-un gen de nişă, muzica electronică serioasă, în care şi-a croit un stil propriu fără emfaza sterilă a unor compozitori de muzică cultă. A fost, neostentativ, doar prin creaţia lui, fondatorul Şcolii de la Berlin. I s-a spus mai apoi the godfather of trance. Acum nu mai era tânăr, fusese grav bolnav de nişte ani, dar totuşi… Avea un nou album în lucru, din care a apărut deja prima piesă.

Faptul că majoritatea oamenilor de pe această planetă de repetenţi i-a ignorat creaţia şi când trăia face ca ignorarea de către mainstream a trecerii lui dincolo, în 26 aprilie 2022, să fie mai suportabilă. Oricum, vorba lui Gandhi, „faptul că sunt mulţi nu înseamnă că au neapărat dreptate.” Fiindcă, dacă ne gândim câţi oameni savurează chiar şi în zilele noastre, după două-trei secole, „Arta fugii” de Bach sau cvartetele lui Beethoven, asta ne poate face mai înţelepţi şi mai detaşaţi. Calitatea nu e de obicei soră bună cu cantitatea.

Cariera lui Schulze s-a întins pe şase decenii şi ne-a lăsat zeci de albume de muzică electronică. Bineînţeles, despre morţi numai de bine, dar putem recunoaşte cu obiectivitate că nu totul din acel noian de muzică e la acelaşi nivel. Nimeni n-a produs numai capodopere, nici măcar Bach, Mozart sau Beethoven. Probabil că Schulze însuşi ar fi admis asta, cu relaxarea, simplitatea şi lipsa totală de afectare care îl caracterizau, după cum se vede în interviuri şi concerte – ceea ce ne poate chiar ridica întrebarea legitimă dacă el însuşi era conştient de genialitatea şi profunda elevaţie spirituală a unora dintre albumele lui, după atâtea decenii şi mii de ore de asemenea muzică trecute prin el. Dacă n-a vrut „să se arate” (dintr-o pudoare artistică fenomenală prin comparaţie cu orgoliile ce bântuie breasla) sau dacă a fost doar un geniu inconştient (ceea ce e destul de greu de crezut, deşi nu imposibil), poate contează mai puţin acum. În orice caz, după marea trecere, spiritul lui are acum ocazia să afle de unde i-au venit cele mai înalte inspiraţii muzicale.

Schulze a trăit pentru şi prin muzică. S-a identificat cel mai mult cu sintetizatorul, la care cânta piese de obicei enorme, uneori improvizându-le în concerte, complet cufundat în muzică, într-un stil aproape previzibil acum şi aparent nu foarte sofisticat din punct de vedere strict tehnic-muzical, dar de multe ori inefabil şi genial. „Tot ce e măreţ e simplu”, a zis Goethe. Schulze s-a născut în 4 august 1947 la Berlin (de unde şi-a luat mai apoi numele şi stilul de muzică electronică pe care l-a lansat el: Berlin School). A fost căsătorit şi avea doi fii. N-a făcut Conservatorul (un memento pentru închistaţi), iar la începuturile lui a fost baterist şi „clăpar” în câteva grupuri de Krautrock, dintre care mai faimoase sunt Tangerine Dream şi Ash Ra Tempel. Apoi, după unele divergenţe stilistice datorate înclinaţiei lui către stilul ambient pornit de Brian Eno, a început prodigioasa carieră solo a lui Schulze cu albumul ambient crucial „Irrlicht” (1972), încă fără sintetizator, ci cu orgă şi cu înregistrări orchestrale prelucrate. În anul următor a apărut „Cyborg”, cu prima utilizare de către Schulze a unui sintetizator (analog, cum era pe atunci).

În 1975, Schulze a lansat o capodoperă ca din altă lume, sau mai bine zis de pe un nivel de conştiinţă mult superior faţă de aproape tot ce se vede pe aici: „Timewind”. În loc să mai citeşti aceste vorbe despre o muzică inefabilă, ipoteticule cititor, de infinit mai mult folos ţi-ar fi să laşi totul în clipa asta, să uiţi tot ce ai ascultat, ce ai citit, ce crezi că eşti, şi să asculţi fără vreo idee preconcepută prima piesă din „Timewind”, care e intitulată „Bayreuth Return”. Nu e pentru superficialii care-şi pierd concentrarea după 20 de secunde. Durează 30 de minute şi nu vei mai fi acelaşi după ce o vei asculta.

***

Să continuăm. De acum vedem realitatea înconjurătoare cu alţi ochi. Acum ştim de ce Schulze e un geniu. Orice a mai făcut el ulterior, chiar unele albume geniale, sunt doar confirmări ale acestui „Timewind”, care a fost şi primul album la care el a folosit un sequencer. Titlurile pieselor şi, pe ici – pe colo, ceva din stilul albumului sunt trimiteri la Wagner, una dintre micile şi discretele obsesii muzicale ale lui Schulze, care a folosit uneori pseudonimul Richard Wahnfried (acest nume de familie este şi cel al ultimei case a lui Wagner, de la Bayreuth, şi înseamnă pacea iluziilor).

Alte albume formidabile sunt „Blackdance” (1974), „Moondawn” (1976, primul cu un sintetizator Moog) sau „X” (1978, al cărui titlu e citit de obicei eronat ca o literă, deşi se referă la faptul că e al zecelea album al lui). Remarcabilă din punct de vedere strict organologic faţă de alţi corifei ai muzicii electronice e folosirea de către Schulze în unele piese a instrumentelor acustice (voci, corzi, chitară rece, suflători etc.). Din 1980, cu „Dig It”, a început să folosească şi instrumente digitale, iar muzica lui a devenit mai puţin experimentală şi ceva mai accesibilă, cu „Trancefer” (1981), „Audentity” (1983), „En=Trance” (1988) sau „Miditerranean Pads” (1990, al cărui titlu e o trimitere la tehnologia MIDI şi la un tip de sunet de sintetizator, pad).

După câţiva ani de experimentare cu samples (sunete preînregistrate) pe albume şi în concerte, până la „In Blue” (1995), Schulze a început să lanseze şi numeroase compilaţii cu piese inedite, reluate sau noi, cu calităţi inegale. În anii 2000 a avut colaborări excepţionale cu marea cântăreaţă australiană Lisa Gerrard, mai ales albumul „Rheingold” (2008), înregistrat în concertul în aer liber de la stânca Loreley, pe malul Rinului (se poate viziona pe YouTube – ce vremuri extraordinare trăim, totuşi). Un prieten compozitor care a avut privilegiul de a asista la acel eveniment copleşitor şi cu care am rememorat recent personalitatea componistică impunătoare a lui Schulze îmi povestea că publicul de la Loreley se comporta aproape ca un public obişnuit al concertelor „populare” („piaţa” lui Schulze are vreo 10.000 de „fani” în lume), adică unii mai şi dansau, deci nimeni nu asculta imobil şi concentrat, cum ne-am obişnuit noi pe aici cu asemenea muzică interiorizată. Faptul rămâne deocamdată doar consemnat, fără a-l judeca (to each their own), şi poate merită o discuţie ulterioară.

Ultimele concerte ale lui Schulze au fost în septembrie 2010 („Big In Japan: Live In Tokyo”), iar următorul album solo după multele colaborări a fost „Shadowlands” (2013). După o pauză cauzată de boală, următorul album de studio a fost „Silhouettes” (2018), iar ultimul lui album, „Deus Arrakis”, va fi lansat la 1 iulie 2022 (prima piesă, „Osiris”, a apărut deja).

P. S. Pentru că ar fi multe de spus, dar cuvintele sunt neputincioase, şi pentru a ne aminti cu profunzime şi delicateţe de marele compozitor, putem (re)audia, de exemplu, emoţionanta şi contemplativa piesă „My Ty She” din compilaţia „Contemporary Works” (2000). Ruhe in Frieden, Klaus.

Lăsați un comentariu

Your email address will not be published.

Cele mai recente din „Arte”

TESZT al 13-lea

Derulată la sfârșit de mai, a 13-a ediție a Festivalului Euroregional de Teatru – TESZT de

Basme irlandeze

Scenarist și regizor, Kenneth Branagh surprinde în cel mai recent film al său povestea celor mai

Anti-Münchausen

Ambițioasa strategie repertorială a Teatrului „Matei Vișniec” din Suceava continuă și după dispariția dintre noi a

Metode de supraveghere

David Koepp, scenaristul mai multor filme de-ale lui Spielberg (printre care Jurassic Park ori Indiana Jones